Editorial | Antal Putinica
Până să vedem roșu în fața ochilor, ne mulțumim doar cu emoția perspectivei. Și încercăm să găsim punctele forte ale deciziei lui Hamilton în a alege Ferrari.
A fost, spuneam în articolul trecut, o decizie de business nuanțată de orgoliu și înrămată în marketing. Dar a fost și multă emoție în alegere. Hamilton nu a ascuns niciodată plăcerea sa vinovată pentru mașinile Ferrari (garajul din L.A. e plin de modele exclusiviste ale brandului italian, cu care iese pe stradă fără a se ascunde). Nu m-ar mira ca undeva, în subsolul noului contract, să fie trecut și un hypercar Ferrari 499P Modificata, câștigătorul de Le Mans ’23 în varianta de stradă. Ar da bine în garaj, lângă exclusivistul AMG One!
Cel mai de succes pilot al tuturor timpurilor se va duce la cea mai de succes echipă istorică din F1! Ce lovitură de imagine! Este, probabil, cel mai de succes contract al tuturor timpurilor.
Mă gândesc ce ar putea susține o comparație cu un astfel de parteneriat? Dau la o parte ce a făcut Fangio în ’54-’57, pentru că alegerile de atunci ale campionului argentinian nu se pot compara cu nimic. Punct! La 43 de ani, în plin sezon ’54, El Maestro a sărit din barca Maserati în săgeata de argint Mercedes și a ieșit campion. Apoi, în sezonul următor a urmat alt titlu. Neobosit, iarăși campion mondial în sezonul ’56 … cu Ferrari! Așa ceva este imposibil de repetat! Nu mai pun la socoteală faptul că s-a întors la motoristul Maserati în 1957 pentru a câștiga titlul și cu Officine Alfieri, drept reparație morală pentru gestul din ’54. Totul, după o “vacanță” de 3 ani în care a stat acasă. ASTA este o poveste care ar trebui speculată într-un scenariu de film, și totuși puțină lume își amintește de supereroul El Chueco.
Nu pun lângă Hamilton nici numele unui alt Sir, Jack Brabham, care după 2 titluri mondiale cu Cooper a decis să își facă echipă (și mașină!) pentru a deveni în 1966 singurul campion mondial din istoria F1 care a luat titlul la volanul propriului monopost.
Și ca să merg în continuare pe decade, poate că gestul lui Hamilton ar suporta comparația cu un Emerson Fittipaldi al anilor ‘70, Alain Prost în ’80 ori Senna cu al său nefast schimb McLaren – Williams din 1994. Acestea sunt însă povești pe care mulți dintre noi nu le-au trăit, de aceea vin mai aproape de prezent. Și mă uit înspre Ferrari.
După incredibila perioadă a baronului roșu Michael Schumacher, Ferrari a reușit să îl fure pe Kimi Raikkonen în 2007 de la McLaren. Se va dovedi o mutare inspirată, The Iceman luând titlul în acel sezon cu Scuderia. Un titlu care, până în prezent, rămâne ultima amintire frumoasă a tifosilor.
Atrași de mirajul Ferrari, au mai încercat să câștige titlul mondial îmbrăcați în roșu Fernando Alonso, adus cu mare tam-tam în 2010; ori Sebastian Vettel, care a fost atât de aproape de deziderat în 2019. Iar aceasta este o lista grea ca tungstenul, cu nume de campioni mondiali.
Niciunul nu a reușit călătoria de vis.
Lewis Hamilton nu vine însă la Ferrari precum Schumacher, care a adus o întreagă echipa după el. Nici ca Alonso, care a putut să își aducă măcar un inginer. Vine ca Sebastian Vettel, ce a fost și el lăsat să plece spre Ferrari DUPĂ ce a semnat un act care stipula ferm că Vettel nu va lua cu el ingineri de la Red Bull. Asta a semnat și Hamilton. Dar Wolff pare mult prea amabil cu Sir Lewis, așa că nu m-ar mira ca nume precum Andrew Shovlin ori celebrul “Bono”/Peter Bonnington să schimbe tabăra în curând. Hamilton posedă o gravitație uriașă și are nevoie să fie orbitat de o echipă în care să aibă încredere. Doar atunci devine stea.
Unde se regăsește Charles Leclerc în toată această (nouă) poveste?! Ușor pe tușă, părerea mea. Leclerc a fost păcălit că reprezintă viitorul Ferrari, când e clar că Scuderia va trage tare cu Lewis Hamilton în 2025-26. Am senzația că angajamentul semnat de monegasc CU CÂTEVA ZILE înainte de a fi făcut anunțul cu Hamilton a fost o lovitură de siguranță, cum se spune în snooker. Pentru a nu lasă un Leclerc supărat să își caute altundeva de lucru, mai ales că înțelegerea cu Ferrari urma să expire la finele actualului sezon. Dar despre contracte voi vorbi data viitoare.
Ce găsește însă Lewis în Maranello, atunci când va ajunge, în 2025 (în afară de un Charles Leclerc bosumflat și, tocmai de aceea, periculos)? Poate cel mai important atu posibil. Un șef de echipă care este de partea lui și cu care a mai lucrat, Frédéric Vasseur. Cu Fred la cârma echipei ART GP, Lewis Hamilton a devenit campion al Seriei GP2 în 2006, înainte de a face pasul către F1 cu McLaren. Iar Vasseur rămâne fidel promisiunilor: a spus că va schimba Ferrari și o face. Doi oameni importanți de la Mercedes, Loic Serra și Riccardo Musconi, au ajuns deja în cadrul Scuderiei cu o perioadă de vacanță forțată mult scurtată. Se pare că Vasseur este un bun negociator, pentru că sunt nume mari care migrează în continuare către Ferrari, de la Red Bull sau McLaren.
Cum ar fi ca Adrian Newey să treacă în tabăra Scuderiei??? Nu cred că se va întâmpla asta vreodată (asta se spunea și despre Hamilton!), însă cel mai talentat tânăr inginer de la Red Bull și totodată mâna dreapta a lui Newey, Pierre Waché, o poate face. Iar lucrurile vor cădea frumos la locul lor, ca într-un joc de Tetris.