Editorial | Andrei Niculescu
Salah-Firmino-Mane. O tripletă ofensivă de excepție, trei jucători formidabili care, la un moment dat, formau o teribilă linie de atac, o amenințare și o intimidare pentru orice defensivă adversă. Părea un grup perfect, care se înțelegea atât de bine pe teren încât senzația tuturor era că amiciția e trainică și în afara terenurilor. Parcă-i și vedeai ieșind cu toții la masă, mergând la picnic-uri în timpul liber, copiii eventual la aceeași școală, poate și-n aceeași bancă, soțiile împreună la shopping și tot așa.
Suporterii echipelor de fotbal au această tendință de a idealiza tot ceea ce se întâmplă în vestiarul echipei favorite. Acolo unde, în opinia lor, totul trebuie să fie perfect, unde prietenia e la putere și unde nu există loc de ranchiună ori intrigi. Suporterii lui Liverpool cu atât mai mult, sunt o categorie aparte, cunosc câțiva și știu bine de ce spun asta. Orice informație ce se scurge din interior și spune altceva era și este văzută ca una tendențioasă, furnizată de cineva care cu siguranță vrea răul clubului mult iubit, având, pesemne, cine știe ce interese obscure. Până când, de obicei după ani, ies la iveală informații care, ce să vezi, confirmă acele știri așa zis tendențioase.
”SI SENOR”
Salah-Firmino-Mane. O tripletă ofensivă de excepție. Asta a fost mereu o certitudine. Dar departe de a fi un grup de prieteni. Iar chestia asta începe să devină o certitudine. Zilele trecute, Roberto Firmino, Bobby așa cum i se zicea în perioada în care îmbrăca tricoul ”cormoranilor”, a scos o carte și a dat detalii de ce poate fi găsit printre paginile ei. ”Si Senor” se numește și trece în revistă perioada petrecută de brazilian la Liverpool, evident cea mai importantă și plină de realizări din carieră. Iar pe parcursul narațiunii, dincolo de alte idei ce vor fi cu siguranță foarte bine îngurgitate de fani, apare și această informație: Salah și Mane n-au fost niciodată prieteni.
Bobby povestește despre tensiunea existentă între ei, o pune pe seama rivalității dintre Senegal și Egipt ori pe seama cursei pentru titlul de golgheter. Sunt multe detalii acolo, inclusiv acel episod dintr-un meci cu Burnley, pe care-l știe toată lumea, când Mane s-a enervat teribil cînd Salah nu i-a dat o pasă. Evident că brazilianul trage spuza pe turta sa, încercând să arate ce rol important a avut el, cum încerca el să faca pace între cei doi, cum îi căuta în teren încercând să-i pună în situații avantajoase. O face cumva subliminal, legat de un alt capitol, cel al relației lui cu Jurgen Klopp, la care o să mă refer imediat.
DOUĂ SĂBII ȘI O SINGURĂ TEACĂ
Rămân deocamdată la cei doi africani. Și la ce înseamnă realațiile dintre doi fotbaliști, scoase din contextul terenului de joc. O echipă de fotbal nu e cu mult diferită de orice alt colectiv, din orice altă activitate. Fotbaliștii sunt și ei oameni, cu caractere diferite, cu idealuri diferite, cu educație diferită (e foarte foarte important acest aspect, al educației, căci mulți dintre fotbaliști provin din familii sărace, unde nu e timp pentru așa ceva în goana zilnică pentru supraviețuire), cu forme diferite de trece peste eventuale frustrări. Ce diferă un pic la un club de fotbal (la orice entitate sportivă, de fapt) este capacitatea ceva mai mare de a trece peste animozități atunci când e de jucat. Sportul te învață multe, în primul rând, după părerea mea, te învață să pierzi , iar sportul de echipă te învață și că dacă nu toți componenții ei trag în aceeași direcție succesele vin greu.
Fără să fie deci prieteni, Salah și Mane au fost profesioniști exemplari. Au coabitat mulți ani, n-a fost vorba de un sezon rătăcit, astfel că merită toate aprecierile. Mai departe a fost treaba clubului să aleagă. La momentul când contractele celor doi au expirat, Mo Salah a fost cel ales, iar Mane a fost nevoit să plece. Am scris despre asta încă de la momentul în care negocierile încă erau în curs, că cei doi nu vor putea continua împreună, fără să știu exact despre divergențele dintre ei. Era însă logic, chit că unii mi-au scris vrute și nevrute atunci, că dacă i se acordă unuia înțelegerea dorită, celălalt va trebui să primească la fel sau va fi lăsat să plece. Prima variantă era imposibilă, căci ar fi generat un efect de domino în vestiar ce ar fi dinamitat cu totul atmosfera. Cum importanța lor în joc era sensibil egală (eu, de exemplu, l-aș fi păstrat pe Mane, dar e doar o părere) a contat felul în care unul sau celălalt se integra în noul desen tactic al lui Jurgen Klopp, dar au contat și aspectele extrafotbalistice. Din zona marketingului, de exemplu, căci Salah vinde mai bine, e un pic mai personaj decât Mane, care pe vremea aia avea o imagine de ”băiat bun”, contazisă un pic de cele scrise de Firmino în carte, căci pare-se că senegalezul era cel impulsiv. Ceea ce, în paranteză fie spus, s-a văzut ulterior la Bayern. Pesemne că această latură a caracterului său era cunoscută în interior și a ajutat la luarea deciziei. Multe din semnele de întrebare pe care le avem noi, cei din afară, atunci când urmărim ceea ce se petrece la o echipă există și pentru că nu avem toate datele, deci și analizele pe care le facem pot fi de multe ori eronate.
KLOPP ȘI DEFICIENȚELE DE COMUNICARE
Mă întorc la Firmino și la relația lui cu Jurgen Klopp de această dată. E un capitol important al narațiunii, iar brazilianul nu prea caută să disimuleze dezamăgirea. Ba chiar pune un pic de umbră peste lumina în care e oglindit tehnicianul german. Se plânge Bobby de felul în care a fost tratat de Klopp (pe care-l numește, în tradiția britanică, ”The Boss”, vezi și felul similar în care Beckham vorbește de spre Sir Alex) în ultimul său sezon petrecut pe ”Anfield”. Zice că s-a simțit confuz, marginalizat și că ”The Boss” l-a evitat constant în acea perioadă, fără să-i ofere vreo explicație pentru lipsa minutelor în meciuri. Dă cumva de înțeles că Jurgen Klopp nu e chiar un bun comunicator în astfel de situații, ba chiar sugerează că e de-a dreptul rece cu jucătorii care nu-i mai servesc în ideile de joc.
Mai spune Firmino și că momentul în care a fost cel mai dezamăgit de antrenorul său a fost în finala Champions League de la Paris, când deciziile acestuia au făcut totul mai ușor pentru Real Madrid. Aici e probabil vorba de mult subiectivism, căci brazilianul a jucat puțin în acea finală care, între noi fie vorba, știm cum s-a derulat.
Dincolo de toate, cartea cred că merită efortul de a fi citită. Fie și pentru cele spuse mai sus, anume că ne oferă o altfel de perspectivă a vieții de zi cu zi din fotbalul mare. Unde nu întotdeuna ceea ce pare e și real.