Editorial | Antal Putinica
Încă de la bun început am privit NASCAR ca o întrecere în familie. A fost o primă impresie, apărută pur și simplu, înainte de a afla multe din detaliile care aveau să îmi confirme ulterior bănuiala. Modul în care piloții salută steagul USofA, alături de soție și copii, înainte de cursă; unele dintre aceste soții fiind surori de piloți, “agățate” în serile de pe “Talladega Boulevard”; faptul că frați se întrec în același timp pe circuit ori că dinastii întregi se petrec pe la conducerea echipelor; sau pur și simplu sfatul părintesc “race the racetrack” pe care Roger Penske l-a dat pilotului său Ryan Blaney, într-un moment de cumpănă. Iar Blaney a devenit campion.
RACE THE RACETRACK! Un îndemn pe care noi, europenii, îl înțelegem mai puțin. Am crescut cu dueluri între piloți de legendă și ne raportăm la acest tip de confruntare, la duel. Evident, o victorie în F1, atunci și mai ales acum, nu este posibilă dacă nu înțelegi pista. Dacă nu intuiești cum se va schimba aderența funcție de temperatură, dacă nu reglezi garda la sol pentru a evita bordurile ori dacă “nu simți” compromisul între viteză și apăsare la sol. Însă toate eforturile tehnice sunt trecute în subsidiar, la suprafață este scos efortul pilotului.
Americanii au o cu totul altă filozofie a curselor. O etapă NASCAR ține aproape 4 ore iar în intervalul acesta sunt acoperite sute de tururi de circuit oval. Nu te întreci cu adversarii, întreaga atenție este concentrată pe modul în care poți îmbunătăți performanțele mașinii. Este, dacă vreți, o cursă de anduranță disputată în ritm de sprint. Trasa de început este cea de interior, “bottom”, până când aderența începe să prindă și pe trasa de “outside”, mai rapidă și mai periculoasă. Presiunea în pneuri este din ce în ce mai scăzută la fiecare schimb, pentru ca mai apoi acele anvelope să se umfle pur și simplu din cauza fricțiunii, în ritm de cursă. Exista însă riscuri: poți zbura în parapet, poți fi prea lent sau pur și simplu tai cauciucul prea dezumflat.
Cu toate astea pe cap, nu ai prea mult timp să te ocupi de adversari. Stai cuminte în pluton, îți cauți un “track position” după cum te sfătuiește șeful de echipă și abia la sfârșit arăți ce poți. Nu contează dacă ești ultimul, să zicem pe locul 36, după primele 40-50 de tururi. Nu contează dacă ai pierdut chiar și un tur, comparativ cu liderul. Ai încă șanse la victorie! Iar victoria va fi cu atât mai dulce, așa cum ne-au mărturisit după astfel de experiențe mulți piloți. William Byron, anul acesta, e unul dintre ei. Ori Tyler Reddick, în 2021, când a ispășit și un drive through în primul tur de pe Bristol. Și a câștigat! Ori Dale Earnhardt Jr., acum 2 decenii, când a fost trimis la start în coada plutonului, pe locul 43. Și a câștigat! Iar lista poate continua: Jimmy Johnson, Bill Elliott (2 tururi întârziere în ’85 și apoi victorie pe Dega în celebra Winston 500), Tony Stewart, Richard Petty, Bobby Allison, etc.
Observați, nu sunt puțini. Iar poveștile astea pline de arabescuri brodează o istorie aproape fantastică a întrecerii NASCAR.
RACE THE RACETRACK! Atât i-a spus Roger Penske lui Ryan Blaney în momentul în care pilotul său a pierdut poziții bune la ultimul schimb. În ultima cursă de playoff, Championship 4, nu este obligatoriu să câștigi. Trebuie să termini în fața celorlalți 3 rivali. Iar Blaney, prins într-un duel steril cu Ross Chastain, aproape că a uitat acest aspect. Iar “Căpitanul” Penske a simțit că este cazul să intervină, să-i transmită puțin din experiența sa uriașă. Iar Blaney l-a auzit.
Pentru prima dată din 2013 și până în prezent, ultima cursă a sezonului nu a fost câștigată de cel ce a devenit campion. Anul trecut a fost Joey Logano, alt pilot al lui Penske, cu o performanță similară cu cea din 2018. Au mai fost Larson, Elliot, Kyle Busch de două ori, Kevin Harvick, MTJ ori Jimmie Johnson. Ce mai contează o simplă victorie însă?! Ryan Blaney a devenit pentru prima oară în carieră campion NASCAR!
Palmaresul lui Blaney nu anunța nimic spectaculos la început de an. El s-a calificat ultimul în finala sezonului, cu victoria din Martinsville. Într-un deceniu de Cup Series, a strâns doar 10 victorii (dintre care 3 anul acesta). Nu a terminat niciodată sezonul în primii 5. Implicit, nu a ajuns niciodată în finala de playoff. Dar minunea s-a întâmplat! Iar Ryan, a treia generație de piloți de curse în familia Blaney, a devenit astfel al 36-lea campion NASCAR. Și a fost îmbrățișat din toată inima de sora lui, Erin, care este (culmea!) iubita lui William Byron, rivalul său direct în lupta pentru titlu.
RACE THE RACETRACK! Îndemnul lui Roger Penske îmi răsună, înfundat, în urechi. La 86 de ani, “Căpitanul” le-a văzut pe toate. Șeful Indycar, proprietarul celebrului oval Indianapolis și patronul uneia din echipele istorice Nascar, și-a dat seama că Ryan are nevoie de puțină liniște. Blaney a fost în spatele rivalilor până în turul 212 și nu a condus cursa din Phoenix decât pentru 2 tururi (din totalul de 312), dar îndrumat cu iscusință, a terminat unde a trebuit pentru a intra în posesia mult râvnitului trofeu de argint.
The Bill France Cup, cu ale sale 23 de circuite sculptate într-o îmbrățișare delicată, rămâne în familia Penske. E al 4-lea trofeu câștigat, însă e unul istoric. Pentru prima oară în istoria de 75 de ani NASCAR, numărul 12 a devenit, în sfârșit, campion!
