Editorial | Dragos Suciu
Rareori se mai întâmplă ca Echipa Naţională de fotbal a României să mai provoace microbiștilor emoțiile din trecut. Poate că lipsa apartenenței în clasa de lux a fotbalului ne lipsește de câțiva ani buni de sentimentul ca ne putem bate de la egal la egal cu cei mari. Pentru că, realist vorbind, perspectiva unor meciuri precum cele cu Spania din campania de calificare precedentă, ne duce cu gândul la limitarea proporțiilor scorului. E o situaţie neplăcută, dar cât se poate de reală și de aspră, situaţie de care ne ciocnim de atâția ani, atât la nivel de echipe de club, cât și la nivel de echipă naţională.
Naționala feminină de handbal a dezamăgit în ultimele două ediții la turneele finale, iar Turneul Pre-Olimpic din Muntenegru, proaspăt încheiat, a adus un nou insucces în plan general, România ratând calificarea la Jocurile Olimpice.
E adevărat că a fost vorba și despre lipsă de șansă, însă Cristina Neagu se apropie de finalul carierei, iar perspectivele sunt sumbre pentru ceea ce va urma. Cel mai probabil nu vom mai avea parte în curând de emoțiile specifice lunii decembrie, atunci când până nu cu mult timp în urmă, România era implicată în lupta pentru fazele superioare ale competițiilor mondiale sau continentale.
În esență, tenisul nu este un sport de echipă, deși în spatele oricărei performanțe individuale stă o echipă bine pusă la punct. Și dacă pentru jocul de dublu se poate face un caz, echipele naţionale sunt de cele mai multe ori neglijate, având parte de doar două competiții anuale, desfăşurate cu o frecvență destul de îndoielnică.
Cupa Davis a fost reformată de către firma de management sportiv a fundașului catalan, Gérard Pique, care deși propune un format interesant pentru turneul final, națiunile mai slab clasate in ierarhia ITF sunt dezavantajate. Accesul la masa bogaților se face cu mai multă dificultate, însă privind interesul general, cred că această schimbare a fost de bun augur pentru revitalizarea unei competiții perimate.
Situaţia stă diferit la feminin, acolo unde tenisul românesc se bucură de cea mai bună generație a sa din istorie. În ultimii ani, meciurile de Fed Cup au devenit prilej de sărbătoare naţională, iar rezultatele foarte bune ne-au dus până in semifinala din anul 2019. Rămânem una dintre cele mai bune echipe naţionale și în anul 2021, iar schimbarea formatului și pauza pandemică ne aduc după mai bine de un an în fața unei noi confruntări, de aceasta data cu Italia.
Făcând o boltă peste timp, ne amintim de parcursul excelent din anul 2019, pentru că aceea pare sa fi fost „cauza” principală, declicul după care suporterii români au început sa se identifice cu această echipă naţională proaspăt descoperită.
Nevoia de a avea o echipă de acest nivel, a împins pasiunea publicului din România pentru tenis la cote nebănuite, reprezentativitatea fiind un argument de seamă în cazul oricărui popor. Maghiarii au handbal și polo, ucrainenii au fotbal, bulgarii au volei, sârbii au…atât de multe, iar România are tenisul. Cel feminin, pentru că, revenind, echipa de Cupa Davis se zbate prin divizii comice și joacă partide de supraviețuire cu Israel si Zimbabwe.
După victoria de la Cluj-Napoca, obținută în luna aprilie a anului 2018 contra Elveției, România se califica între primele opt echipe ale lumii pentru ediția din anul 2019, sau, conform formatului alambicat din Fed Cup, Grupa Mondiala I. (Asta pentru că echipele de pe locurile 9-16 evoluează în Grupa Mondiala II, subliniind încă o dată lipsa de imaginație și de adaptare la nou a ITF).
Tragerea la sorți pentru Grupa Mondială I, a fost una cum nu se putea mai dură, echipa României trebuind să evolueze cu Cehia, în deplasare. Cehia era și este cea mai bună echipă naţională de tenis feminin din ultimii 10 ani, oferind numeroase sportive de top, Karolina Pliskova și Petra Kvitova fiind liderii generației actuale. Pe deasupra, Katerina Siniakova și Barbora Krejicikova veneau după doua titluri de Grand Slam la dublu în anul 2018 (Roland Garros si Wimbledon).
S-a jucat la Ostrava, în prima parte a lunii februarie 2019, iar România, cu Simona Halep în mare formă, a reușit să se impună cu 3 la 2 la general.
Simona merită credit total pentru ce a reușit acolo, însă aceasta este situaţia și în cazul Irinei Begu si în cazul Monicăi Niculescu, cele care au reușit să învingă in meciul decisiv de dublu cea mai bună pereche a lumii.
Triumf în deplasare, în sferturile Campionatului Mondial de tenis feminin! Unul dintre cele mai bune rezultate obţinute de sportul românesc în actualul ciclu olimpic (apropo, unde sunt medaliile de la tenis în calculul ministerial?!) și perspective la mult mai mult pentru că echipa României s-a calificat în semifinale.
Din păcate, visul s-a curmat la mijloc de aprilie, în Franța, la Rouen, tot după un meci decisiv de dublu. Paradoxal, șansele României erau mai mari în semifinală decât în sferturi, iar Simona Halep a contribuit din plin încă o dată, câștigând ambele partide de simplu.
Problema în ambele partide a fost cea a numărului doi din echipă, pentru că cea mai bună jucătoare din Romania (cu excepţia Simonei Halep), Sorana Cârstea, s-a retras din echipa naţională. Retragerile din echipele naţionale mi se par în total dezacord cu ceea ce presupune sportul de performanță în raport cu sentimentul naţional, dar despre asta vom discuta într-un alt editorial. Fără Sorana, sarcina acestui număr 2 a părut prea greu de dus pentru reprezentantele noastre de la Ostrava și Rouen.
Se spune că, nivelul real al unei echipe de acest gen este dat de cea mai slabă verigă a sa, însă această idee nu explică modul în care Marea Britanie a câștigat Cupa Davis, de exemplu. Ambele formule, cea cu o echipă omogenă dar fără vârfuri și cea cu o echipa condusă de un lider (aşa cum este cazul României), însă fără valori nivelate, au minusuri evidente. Noi le-am simțit la Rouen și probabil că le vom simți de fiecare dată când Simona Halep nu se va prezenta la meciurile de Fed Cup.
Urmează să înfruntăm Italia, peste trei săptămâni, în singura sală din România care poate găzdui un meci de anvergură. Cu multe incertitudini, cu Simona Halep proaspăt retrasă din turneul de la Miami și cu amenințarea pierderii unui an în diviziile inferioare, după ce am fost învinși de Rusia în anul 2020, România are nevoie de mobilizare și de victorie. Altfel, vom rămâne din nou cu iluzia unui “ce-ar fi fost dacă” și ar fi păcat să nu ne bucurăm la maxim de acest rar moment de glorie potențială a sportului românesc.