Editorial | Antal Putinica
Maestrul. Magicianul. Vulpea argintie. Baronul Roșu. The Pampas Bull. Le Papillon. Mr. Monaco. Iceman. Parcă înșir personaje desprinse dintr-un serial prăfuit de prin anii ’50, îi rostesc laolaltă pe băieții buni și pe răuvoitorii din primele ediții James Bond (culmea, unele chiar sunt poreclele acelei epoci din F1). Porecle câștigate pe merit de câțiva nebuni frumoși care își riscau viețile pe circuitele de viteză. Cei pe care cu drag îi numesc piloți de curse.
Până la porecle sau pseudonime, există de la bun început o discuție asupra statutului celor în cauză. Traducerea rece, fără inimă, ar fi cea de șofer, mai ales astăzi când totul se rezumă la engleza vorbită strâmb și după ureche. Am găsit astfel de “interpretări” inclusiv în instituțiile (mai mult sau mai puțin recunoscute) oglindite de prețiosul și nelipsitul online. Însă începuturile curselor au avut rădăcini continentale, să nu uităm; de acolo au rămas termenii de Grand Prix sau acronimul FIA. Iar francezii le-au spus dintotdeauna acestor sportivi temerari PILOȚI, la fel ca în aviație.
Încă de la începuturile aviației, piloții de excepție primeau recunoașterea publică în pseudonime cu care se identifica o întreagă lume “terestră”. Baronul Roșu (sau Diavolul Roșu, depinde de ce parte a războiului te situai), Contele, Indestructibilul, Servitoarea Iadului, Fachirul sau, neaoș, Bâzu. Mai târziu nu a mai fost timp pentru poezie. Au fost pur și simplu ași ai cerului în al doilea război mondial sau temerari cu nume sonore în perioada imediat următoare.
Cursele auto au preluat acest model, parte din piloții de curse fiind foști beligeranți. Și au dus mai departe obiceiul sau moda (spuneți-i cum vreți), găsind de fiecare dată valențe aparte fiecărui pilot, campion sau nu. Puteai fi mare, uriaș, triumfător la final de cursă precum Mike “The Bike” Hailwood, un pilot care nu făcea distincție între 2 sau 4 roți. Sau pur și simplu uriaș la propriu, ca Vittorio Brambilla, “The Monza Gorilla”, căruia îi făcea o plăcere imensă să îți zdrobească mâna atunci când dădeai noroc. Puteai fi un dur, cu temperament vulcanic precum Denny “The Bear” Hulme sau Luigi Fagioli, “Tâlharul din Abruzzi”. Sau puteai veni îmbrăcat la costum cu papion precum Mike Hawthorn ori Nino Farina, “The Gentleman of Turin”. Era loc pentru toată lumea, erau vremuri magice.
În aviație, în special în cea occidentală, a rămas obiceiul ca fiecare pilot să își ia un supranume. Acesta, de cele mai multe ori, devine numele de cod cu care pilotul ajunge să se identifice inclusiv în viața civilă. Cine nu a văzut Top Gun, cine nu îi știe pe Maverick, Goose, Viper și Iceman? În Formula 1, modernismul a suprimat pur și simplu acest atribut al spectacolului. Iar mie, personal, îmi lipsește mult.
Încă mai putem vorbi despre Iceman – Kimi Raikkonen și The Honey Badger – Daniel Ricciardo. Și cam atât. Știe careva care este pseudonimul lui Lewis Hamilton? Nu vă repeziți la telefon să-l căutați, google va da un răspuns inert: “The Billion Dollar Man”. Nu îmi provoacă nici un fel de sentiment, nu rezonez deloc, mi se pare mercantil. Poate ar fi cazul să începem să ne gândim cu adevărat la ceva reprezentativ, mai ales că, la final de an, Sir Lewis poate deveni cel mai bun pilot din istoria Formulei 1. Sincer, eu unul sunt un pic sătul și de “LH44”, care nu este altceva decât un indicativ sec, lipsit de orice afecțiune. Până și “Schumi” mi se părea mai cald, pe vremuri.
Vă provoc să vedem ce se întâmplă și în restul Formulei 1:
– Valtteri Bottas – Finlandezul zburător, dar așa i s-a spus și lui Hakkinen la un moment dat;
– Fernando Alonso – Teflonso, supranume cu conotații negative dat cu răutate de britanici;
– Max Verstappen – Mad Max, previzibil și facil;
– Sebastian Vettel – The Kid, ori K.I. Pe bune???
Măcar Vettel a împrumutat obiceiul înaintașilor aviatori și și-a denumit de fiecare dată, cu drag, mașina pe care o pilota: Julie, Kate, Kinky Kylie, Hungry Heidi, Eva, Suzie, Gina ori ultima dintre ele, Lucilla. Vă amintiți frumoasa prințesă romană din Gladiatorul, îndrăgostită de personajul lui Russell Crowe, Maximus Decimus Meridius? Ea este! Destin tragic în ambele situații.
În rest, nume fără suflet sau fără poveste au trecut rapid pe lângă noi: Pastor Maldonado – Crashtor (apropo, să-i spunem La Mulți Ani, este ziua lui astăzi), Jenson Button – J.B (on the rocks?!), parcă și Checo sună puțin “prea ca la țară”. Cred că porecla dată de Mark Webber lui Nico Rosberg a fost cea mai tare găselniță a ultimilor 20 de ani: Britney, făcând o paralelă între melodia lui Britney Spears “Hit me baby one more time” și accidentul din finalul sezonului 2006, din Brazilia, atunci când erau coechipieri la Williams.
Poate că sunt nostalgic și refuz cu încăpățânare să mă “raliez” prezentului. Nu contest. Dar un prezent sau, mai rău, UN VIITOR în care porecla fiecăruia este mai degrabă legată de avatarul pe care îl are pe simulator sau numărul porte-bonheur care dă atât de bine în acțiunile de marketing, nu îmi e deloc pe plac.
Îmi e dor de un Black Jack, de Maestro, de King Rat, Hunt the Shunt, Il Leone ori Le Professeur. Îmi e dor de Magician!