Editorial | Andrei Niculescu
Orice s-ar spune sau scrie despre el, un lucru e cert: Harry Maguire este ceea se numește un personaj. Pe care, sincer, ți-e și greu să-l definești. Dacă te-ai lua după rețelele sociale, e o calamitate, un fotbalist ce n-ar trebui să joace nici prin liga a doua de la noi, un fundaș ce nu e capabil să se bată decât cu bodyguarzii din Mykonos, ieșind și din aceste dueluri destul de șifonat. Dacă te-ai lua după Gareth Southgate, a cărui poziție de selecționer îi oferă dreptul de a avea și alte păreri, Maguire e de neînlocuit în ”naționala” Angliei. Dacă te-ai lua după Ten Hag, totuși antrenorul băiatului de la echipa de club, Harry pare genul de jucător pe care l-ai băga doar dacă într-adevăr n-ai altă soluție.
Care să fie totuși adevărul? Din cel mai scump fundaș central din Anglia, Harry Maguire a devenit cel mai ieftin subiect de glume, de caterinci, de ”meme”-uri, cum se numesc chestiile alea postate de-a valma pe rețele, care ar trebui să ne facă să râdem, dar mai degrabă ar trebui să ne pună pe gânduri. Pe rețele, fiecare poate să spună ce vrea, pe principiul că părerea mea e cea mai bună, umorul meu e cel mai subtil și, în principiu, eu sunt cel mai deștept din cartier fiindcă așa zic eu. Și punct. Nu mai contează că personajul vizat are și el o viață a lui, o familie a lui, o mamă ce probabil suferă, o fetiță (chiar două) pentru care e ”big hero”, important e să ”ne râdem”. Dar, să revenim, care să fie totuși adevărul? Aș zice, dacă mi-este permis, că ar fi undeva la mijloc. Harry Maguire nu este cel mai bun fundaș central din lume, nici măcar în top 5, dar în niciun caz nu e atât de slab precum i-a fost construită imaginea de vreo doi ani, senzația fiind că el n-ar putea, cu tot respectul, să joace nici la Metaloglobus. Maguire plătește acum prețul unor erori, dar oare ce fundaș central n-a comis erori în carieră, dar mai ales plătește prețul prețului. A sumei uriașe date pentru el de Man United, căci în funcție de bani se judecă totul în ziua de azi. Aș adăuga aici că plătește și prețul salariului pe care-l încasează. Dacă Maguire ar fi costat 40 de milioane de lire și nu 80 toate reacțiile ar fi fost mai suave, iar dacă n-ar câștiga aproape 800.000 de lire pe lună, cu atât mai mult. Ar fi fost, iar eu cred chiar că este, un foarte bun jucător de lot, apt să intre în situații precum cea în care se află United astăzi, eventual să și rezolve un meci, așa cum a făcut-o marți seară cu FC Copenhaga.
Maguire e însă judecat după preț. Nu e vina lui, dar nici vina celor care emit astfel de judecăți, până la urmă. În teorie, valoarea ar trebui legată de sume, iar prețul corect al unui fotbalist e cel plătit pentru el, nu ce apare pe vreun site, gen ”transfermarkt”, fie el și foarte respectabil. Practica ne arată că nu-i chiar așa, dar reacțiile negative nu pot fi oprite, iar bulgărele inițial se poate transforma într-o uriașă avalansă. Nu demult, după meciul amical al Angliei cu Scoția, în care și-a dat un autogol (ce n-a contat în economia partidei), fundașul central mărturisea că a fost sunat de David Beckham și încurajat. Eventual și sfătuit, dar în astfel de detalii Maguire n-a intrat. A spus doar că a fost mișcat de telefonul dat de unul din idolii copilăriei sale și că încearcă să privească altfel lucrurile.
EXEMPLUL BECKHAM
Poate că, între timp, dacă n-o făcuse deja, a apucat să savureze și filmul / documentarul de pe Netflix, avându-l pe Beckham ca protagonist. Fac o paranteză. Dacă n-ați descoperit-o încă, o recomand, căci e o producție ce merită văzută, indiferent dacă v-a plăcut ori nu personajul (personajele, căci și Victoria are un rol cât se poate de important, l-aș numi chiar decisiv), fiindcă propune o perspectivă mai puțin știută a acestei lumi. Oferă și cealaltă latură a unor oameni pe care noi ceilalți îi invidiem și de foarte multe ori această invidie e colorată din plin cu frustrare. Sunt aproape 5 ore cu totul ce pot fi urmărite și în cadru extins, în familie să zicem, cu amendamentul că e posibil, în acest caz, să fie nevoie de unele răspunsuri la întrebări (”cine-i ăla?”, ”cine-i celălalt?, ”era chiar așa de bun cutare?”, ”de ce era un meci așa important?”) ce pot deveni agasante. Derularea acțiunii e însă vie, mai aproape uneori de film artistic decât de documentar, poate și pentru că regizorul, Fischer Stevens a la bază actor (îl puteți vedea în ”Succesiunea”, pe HBO, jucând personajul Hugo Baker). Închid paranteza și revin la Maguire. Care, pesemne, a descoperit (redescoperit) văzând filmul cât de vindicativă poate fi uneori presa din Anglia, parcă mai mult decât pe alte meleaguri, cât de mult vitriol poate arunca asupra unui subiect. Și, poate, într-un fel s-a mai calmat.
Realitatea zilei de azi pentru Maguire, dincolo de satisfacția enormă a unui gol ce a adus 3 puncte vitale, sună cam așa: 3 meciuri la rând în care e titular la United (plus cel cu Italia, în tricoul Angliei), 3 victorii (plus cea cu Italia) și senzația că omul e ceva mai liniștit, mai așezat, mai dornic să trăiască zi după zi fotbalul. Ten Hag nu s-a purtat cu mănuși cu un jucător ce a costat clubul enorm și care încă e în plin proces de amortizare a investiției, dimpotrivă, parcă a încercat cu toate mijloacele să-l facă să plece. Azi însă tehnicianul olandez n-are ce face și trebuie să se bazeze pe el. C-așa e viața asta uneori.
SALVATORUL ONANA ȘI VIITORUL LUI UNITED
Într-o situație asemănătoare e și portarul Onana. Cu amendamentul că, aici, comportamentul lui Ten Hag a fost exemplar. Logic, că doar olandezul l-a adus, aruncându-l cumva pe ușa din dos pe De Gea, ce parcă nu merita așa tratament. Și Onana a simțit din plin presiunea prețului plătit, la care s-a adăugat și presiunea dată de faptul că ar fi, cum se zice, omul antrenorului. A făcut destule erori, poate și pentru că a vrut să arate că e bun, că merită încrederea unui club ca Man United. Penalty-ul apărat la ultima fază a meciului de marți șterge cu buretele toate aceste erori, fiindcă în fotbal memoria e destul de scurtă.
United n-a făcut un meci bun cu FC Copenhaga. A vrut neapărat să câștige pentru a onora cum se cuvine memoria lui Sir Bobby Charlton, omagiat exemplar de un întreg stadion, pe măsura vieții și carierei avute. Prima repriză a fost oribilă de-a dreptul, în a doua imaginea s-a mai schimbat, odată cu intrarea lui Eriksen, ce azi n-are cum să lipsească din primul ”11”. Un succes de genul ăsta, cu epică multă, poate schimba starea de spirit a unei echipe. Poate fi un moment al reconcilierii, iar Ten Hag ar trebui să încerce să ducă mai departe acest ”feeling” și mă refer aici la situația lui Jadon Sancho, a cărui ostracizare pare să nu fi picat prea bine în vestiar. Un antrenor inteligent așa ar proceda, s-ar urca pe umerii entuziasmului și ar arăta că nu e așa inflexibil cum se zice. Urmează examenul cu City, care e de cu totul alt calibru decât FC Copenhaga, iar meciul de duminică poate fi un moment de cotitură al sezonului.