Editorial | Antal Putinica
(partea întâi)
Este an de sărbătoare în NASCAR. Diamantul competițiilor auto din Statele Unite a ținut să reamintească tuturor că este cu adevărat bijuteria coroanei. Are și o istorie în spate care ajută foarte mult, însă loialitatea fanilor este cea care face diferența. Și mă refer în special la sudiști, mari iubitori ai curselor auto de oval.
Până la această aniversare “de diamant”, a fost evident și sărbătoarea “de aur”, în 1998, când am ajuns la pragul de 50 de ani de NASCAR (curios cum la noi aceste aniversări sunt mai degrabă legate de cununii). Iar acum 25 de ani au fost propuse 50 de nume fantastice, care să reprezinte jumătatea de secol de stock car racing – unul pentru fiecare an în parte. Nimeni nu a avut nimic de reproșat acelui pluton fruntaș propus atunci.
Azi mă gândesc la ei în ordinea în care i-am cunoscut și apoi am prins drag de ei.
Jeff Gordon a fost, cumva, contemporan cu deschiderea mea spre Nascar. Născut în ‘71, cu 3 ani înaintea mea, m-a fascinat din prima clipă de viață (motorizată :). Și nu pentru că purta acel curcubeu pe mașina cu numărul 24 (erau vremurile în care Rainbow avea înțelesul clasic, nu ca acum). Ci pentru spiritul său războinic, de unde și porecla de Rainbow Warrior. Eu l-am prins când era doar un puști, “The Kid”. Nu mi-a fost clar dacă Days of Thunder era făcut după el sau pur simplu Jeff a copiat personajul. Având în vedere că a debutat în seria națională în 1993, la 3 ani după filmul cu Tom Cruise, înclin să cred ultima referire. Însă potrivirea de caractere a fost mult prea mare ca să nu am măcar o umbră de îndoială, una mică de tot!
Publicul, în special cel american, avea nevoie de personaje. De eroi! Iar Jeff Gordon, cu al său prim titlu obținut devreme (în 1995, cu record de tinerețe neegalat până astăzi: la doar 24 de ani; Chase Elliott s-a apropiat destul de mult în 2020) a oferit acea figură enigmatică. Băiatul de aur avea să obțină, în anii următori, jumătate de miliard de dolari din premii Nascar și sponsorizări, devenind cel mai bine plătit pilot american al tuturor timpurilor.
Lee și Richard Petty, familia legendă, prima care a deschis statistica dinastiilor campioane din tată în fiu. Ulterior, aveau să vină în completare Ned și Dale Jarrett plus Bill și Chase Elliott (nume regăsite printre briliantele 75, după ce a fost adăugat recent și 9-arul de pică Chase).
Și dacă tot am pomenit de Richard Petty, “The King”, nu pot să nu aduc aminte de celebra cursă de 500 de mile de pe Daytona, din februarie 1980. Petty a fost bătut cu greu, atunci, de Buddy Baker, “Uriașul Blând”, dar atât de feroce la volan și (ulterior) în fața microfonului. Buddy Baker a câștigat în ’80 “minuscula” sumă de 100.000 $, dar a intrat în istorie stabilind în acel an un record care va rămâne imbatabil pentru veșnicie: cea mai rapidă cursă de 500 de mile (puțin peste 800 km) de pe superspeedway-ul Daytona, încheiată în 2 ore și 49 de minute.
Viteza medie: 286 km/h !!!
Buddy Baker, dincolo de porecla delicată, era un tip bine făcut pentru viteze incredibile. Cu 10 ani mai devreme, pe Talladega în 1970, el trecuse de imposibila barieră a 200 de mile pe oră! Iar apoi, după 19 victorii de Cup Series, s-a retras discret în cabina de comentariu tv.
Un alt Baker, Buck Baker, a fost pionier al Nascar-ului mult mai devreme. În anii 1956-1957, el a devenit primul campion în sezoane consecutive. Iar acelea erau vremurile în care siguranța pe circuitele ovale (multe dintre ele rămase la stadiul de pistă de dirt) era constituită din … baloți de paie! Iar mașinile, fără vreun fel de electronică, atingeau frecvent 250 km/h.
Mă reîntorc la amintirile mele. Dale Earnhardt vine următorul pe listă. M-a speriat! Un tip tăcut, ursuz, reprezentatul perfect al celui născut în North Carolina. Cu mustața sa stufoasă și ochelarii de soare supradimensionați, mă intimida chiar și pe materialele pe care le puteam urmări pe casetele VHS pe care puneam mâna. Ulterior aveam să aflu că porecla sa era în perfectă concordanță cu trăirile mele: The Intimidator!
A plecat, probabil, prematur dintre noi. Cu siguranță, a lăsat un gol uriaș în locul său, după stupidul accident de pe Daytona, din 2001. Spun stupid pentru că a fost, în aparență, un banal “hit in the wall”. Dar care i-a secerat coloana Seniorului și, odată cu ea, și viața. Colierul HANS ar fi putut face diferența, însă Earnhardt l-a respins cu nonșalanță. Era prea bărbat pentru așa ceva!
Earnhardt Sr. a dominat anii ‘80 în Nascar. De altfel, până să apară un Jeff Gordon, a luat 7 titluri, ultimul în 1994 în Winston Cup Series. Iar lumea bună știe că fiul său, la fel de celebru (cel puțin ca percepție a publicului) a fost de asemenea pilot Nascar. Și nu unul oarecare, ci unul cu 26 de victorii la activ! Și atunci, de ce nu există o pereche Earnhardt, tată-fiu, în statistica acelor dinastii câștigătoare în Nascar?! Pentru că Dale Jr. nu a ieșit niciodată campion. Nici măcar vicecampion, în cel mai bun sezon al său, cel din 2003.
În anii 2000, Nascar-ul devenise mult mai dificil.
(va urma)