Editorial, Editorial Andrei Niculescu

ANUL 2 AL LUI ANCELOTTI ȘI TEORIA ULTIMULUI REZULTAT

Foto: Facebook Real Madrid

Editorial | Andrei Niculescu

Nici nu s-au dus bine ecourile acestui ”Clasico de Arabia”, așa cum a fost numită finala Supercupei Spaniei, că dinspre Madrid au început să fie scoase la iveală tot felul de coincidențe. Chiar flagrante unele, veți vedea! Coincidențe ce îngrijorează întreaga suflare madrilenă, căci, dincolo de ele, imaginea lăsată de campioana Spaniei și a Europei la Riad a fost mai degrabă lamentabilă, iar aici trebuie inclusă și semifinala cu Valencia.

În mijlocul acestor coincidențe stă Ancelotti. Nu știu dacă don Carlo a auzit de o celebră frază a lui Mircea Lucescu (eu am citit-o, înainte de 1989, într-un interviu cu el, dacă o fi a altcuiva fraza rog să fiu scuzat): ”Ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat”. Poate că da, a auzit-o, poate că nu, în orice caz sunt convins că știe care sunt realitățile în acest sport, doar nu e un începător. Antrenorul italian era cel mai bun din lume acum vreo 200 de zile, astăzi i se cotrobăie prin trecut și i se pune sub semnul întrebării capacitatea de a scoate la liman o corabie ce pare destul de obosită. Nimic nou sub soare, memoria e foarte scurtă în general, iar în fotbal de-a dreptul inexistentă. Iar aici nu intră doar italianul, ci și alte nume din jurul lui, începând cu Benzema, eroul din sezonul trecut, continuând cu Kroos și terminând cu Modric, toți trei la final de contract, toți trei îndemnați, mai pe ocolite, mai fățiș, să-și caute de drum, eventual să se pensioneze. E un pic de exaltare aici, să recunoaștem, dar și destulă preocupare, fiindcă toți cei trei amintiți au o vârstă, iar anii, din nefericire, nu se numără ca la Cape Caneveral, ci în sensul firesc al vieții. 

Hai să vedem coincidențele! Ne întoarcem la sezonul 2014-2015, pe-atunci al doilea al lui Ancelotti pe banca Madridului. Ca și-acum. Real Madrid era campioana Europei, ca și-acum (azi, în plus, e și a Spaniei). Câștigase Supercupa Europei  cu 2-0 (ca și-acum), condusese clasamentul din Primera mare parte a lunilor de toamnă, ca și-acum, deși își pierduse în ultimele zile de mercato mijlocașul de referință din punct de vedere defensiv, ca și-acum, numărul 14, ca și-acum. Xabi Alonso, atunci, Casemiro, acum. Câștigase în ”Clasico”, pe ”Bernabeu”, cu 3-1, ca și-acum, iar noul an îl începuse cu un eșec, 1-2, ca și-acum. Atunci la Valencia, pe 4 ianuarie, acum vreo 60 de kilometri mai încolo, la Villareal, pe 7 ianuarie. Ce a urmat în acel sezon 2014-2015 cred că se știe: Mondialul cluburilor câștigat de madrileni, ceea ce e foarte posibil și azi, dar și ”tripla” rivalilor din Barcelona, Champions League-campionat-cupă. 

Se zice că omul e singura ființă de pe Terra capabilă să repete de două ori aceeași greșeală. Posibil. Ce-a greșit Ancelotti în acel sezon 2014-2015? A mers în general pe mâna unui grup restrâns de jucători, cu care avusese succes, acordând o atenție limitată celor de pe bancă. La fel ca și-acum, se poate spune, nu? Ancelotti n-a fost niciodată un antrenor care să boicoteze ierarhiile din vestiar, de fapt pe asta și-a bazat în general succesul. Nici un antrenor care să revoluționeze meciurile cu intervențiile sale de ordin tactic. A fost însă mereu un bun motivator, un catalizator al energiilor pozitive, un acaparator al celor negative. Dar nu întotdeauna i-a ieșit, iar acel al doilea sezon din primul mandat madrilen e doar un exemplu. Dar cam la fel a fost cel de-al doilea sezon și la Chelsea și la Bayern (Everton și Napoli nu se pun, sunt totuși alt nivel). 

Ce-i drept, jocul Madridului n-a foar neapărat unul încântător în lunile în care totul mergea strună. Nici măcar în acele săptămâni magice care au dus la câștigarea Champions League. Iar prima parte a acestui sezon a fost o inerție a precedentului, cu victorii obținute grație mai degrabă valorii individuale, personalității, experienței imense și a stării de spirit. Senzația era că deși echipa îmbătrânise un pic, se putea merge înainte. A venit însă Cupa Mondială, cu tot ceea ce a însemnat, fizic și mental, pentru jucători o asemenea competiție pusă în mijloc de campionat. Iar nota de plată pare să fi venit din punct de vedere al prospețimii, dar și al concentrării, iar asta se vede și la City, un alt exemplu de echipă ce pare alta față de lunile octombrie și noiembrie. Nu e o regulă aici, de vreme ce Arsenal, de exemplu, ori Barcelona oferă o altă impresie, dar e o posibilă explicație.

La Real Madrid există însă o mică-mare problemă: i se cere să câștige mereu și mereu, iar atunci când n-o face se pătrunde într-o zonă cu adevărat crepusculară a lamentărilor, a victimizărilor, a căutării de vinovați. Ancelotti a mai trecut prin asta la Madrid, de văzut acum dacă a învățat ceva din acea perioadă. Orizontul se arată destul de complicat, mai ales cel apropiat, căci vin două deplasări infernale, cu Villarreal și Bilbao, plus un meci acasă cu Real Sociedad, care azi are 8 victorii la rând. Ceea ce a îngrijorat cel mai tare în acest ”Clasico”, dincolo de eșec, a fost atitudinea, căci senzația e că rezultatul se putea transforma într-o umilință gigantică. Însă la fel de adevărat e că nu există în peisajul ultimilor ani o altă echipă decât Real Madrid capabilă să iasă din situații depresive cu aceeași liniște cu care pătrunde în aceste situații. 

BARCELONA ȘI NEVOIA DE SUCCES

Două vorbe și despre FC Barcelona. Unde totul e roz, totul e fresh, tonul e optimist. În ziua finalei de duminică, ziarele catalane aveau același mesaj: ”Avem nevoie de această Supercupă!”. Aveau dreptate, iar expresia veche de pe la noi, ”și-au dorit mai mult victoria”, s-a palpat destul de evident la Riad. Xavi avea nevoie de un trofeu pentru a dovedi și a-și dovedi că proiectul său e pe drumul bun, jucătorii aveau nevoie de un trofeu pentru încrederea în ei și în antrenor. Iar dacă acest succes e contra lui Real Madrid, totul se înmulțește cu doi, dacă nu cumva cu patru. Real Madrid e greu de bătut în finale, în acele meciuri de pe terenuri neutre, cu trofeul pe masă. Marea echipă a lui Guardiola, de exemplu, n-a făcut-o, pierzând unicul duel de acest fel, la Valencia, în acea finală de Cupă din 2011. Pentru catalani mai e însă mult până departe, iar euforia e cel mai mare handicap al unui vestiar plin de tineri, inclusiv la nivelul antrenorului. Dubla cu Manchester United e acum extrem de importantă, chit că obiectivul principal al echipei este campionatul. Însă o ieșire din Europa League încă din februarie ar fi greu de gestionat la nivel mental, al stării de spirit, iar asta poate avea consecințe. ”Începe o nouă eră”, zicea Araujo imediat după ce-și primise medalia la Riad, dar concluzia asta ar fi mai bine să fie trasă în vară, nu acum.

Previous ArticleNext Article

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *