Editorial | Andrei Niculescu
Rivale de-o eternitate, bine delimitate geografic, diferențiate ideologic, politic, insituțional și, evident, sportiv, Real Madrid și FC Barcelona au cimentat în ultimii ani o bizară și ușor nenaturală prietenie. Mai bine zis o alianță, o logodnă din interes, căci, mai mult decât a se dușmăni reciproc, au identificat, fotbalistic vorbind, inamici comuni și au descoperit, fotbalistic și economic vorbind, interese comune. Aliați de nădejde în cauze care să le aducă beneficii, uitându-se în altă parte atunci când unii sau cealalți sunt acuzați de tot felul de practici, cei doi coloși ai fotbalului spaniol și european au lăsat în ultima vreme ca rivalitatea să se consume aproape exclusiv prin mass-media și, implicit, la nivel de tribună.
În acest context destul de nou, devenit vizibil, obscen de vizibil chiar, după revenirea lui Joan Laporta ca președinte al Barcelonei, s-au consumat ultimele meciuri directe. ”Clasico” e unul din războaiele tradiționale ale fotbalului european, însă astăzi s-a transformat în motiv de alianță a celor două grupări împotriva Ligii din Spania, pe teme de exploatare a drepturilor comerciale a acestui brand de succes numit ”Clasico”. Iar Real Madrid s-a comportat joi seară, la fel cum s-a comportat și-n Supercupa Spaniei din Arabia Saudită, de parcă n-ar fi vrut să-și supere marele aliat (posibil chiar unicul după cele întâmplate la Juventus).
Evident că e o glumă, evident că nu e așa. Florentino Perez și Joan Laporta sunt doi oameni suficient de inteligenți pentru a delimita interesele comerciale de cele sportive. Însă e ciudat, trebuie să recunoaștem, felul în care a arătat Real Madrid în ultimele confruntări directe (cu excepția acelui 3-1 din octombrie, de pe ”Bernabeu”) spre deosebire de felul în care a tot arătat în Champions League. Metamorfoza e evidentă și e clar în sens negativ, de parcă Benzema, Modric, Kroos, Vinicius și ceilalți se transformă radical atunci când la stația de amplificare nu se aude imnul Champions League. Privind la demonstrația de forță de pe ”Anfield” (să izbutești să revii de la 0-2, pe acest stadion, cu atmosfera creată acolo și să-ți dezintegrezi practic adversarul e o demonstrație de forță) și la felul jalnic în care a arătat gruparea madrilenă împotriva Barcelonei joi, dar și-n ianuarie, e greu să încerci să cauți explicații, darămite să le și găsești.
Joi seară, de exemplu, Real Madrid n-a tras niciun șut pe poartă. Jucând acasă. De când se fac statistici, așa ceva nu s-a întâmplat. Vreo 15-20 de ani, pe-acolo. Într-o partidă ce părea perfectă pentru interesele sale, cu Barcelona prezentându-se fără 4 titulari, practic coloana a vertebrală, într-o stare de spirit suficient de proastă după eșecurile cu Manchester United și Almeria. Prin Madrid se vorbea, în dimineața partidei, de varianta unei victorii la scor, care să asigure calificarea în finală înaintea returului și, în plus, să reaprindă lupta pentru titlu prin impactul mental asupra catalanilor. A ieșit însă fix pe dos, din motive ce țin, deopotrivă de impotența madrilenilor, inclusiv la momentul deciziilor de pe banca tehnică, și de abordarea absolut surprinzătoare a eternilor rivali. Ancelotti a fost din nou învins de Xavi în duelul tactic.
JOACĂ XAVI ZICI CĂ-I SIMEONE (SAU MOURINHO)
La Barcelona se întâmplă exact invers. Suferă teribil în Europa, dar se transformă fantastic în fața Madridului. Dar transformarea de joi seară trebuie că i-a lăsat un pic cu gura căscată până și pe fanii Barcelonei, care acum nu prea mai știu cum să reacționeze, să aplaude rezultatul sau să pună sub semnul întrebării maniera în care a fost realizat. Fanii Barcelonei fiind cei care l-au aplaudat copios pe Xavi, în vară, la prezentarea lotului, când a spus o frază ce-i umplea de mândrie pe toți: ”aici nu merge doar să câștigi, trebuie s-o faci cu stil, aici trebuie să cauți excelența”. Poate că dacă ar putea să dea timpul înapoi, Xavi n-ar mai zice asta. Nu cred că a fost arogant Xavi astă-vară, așa cum consideră mulți, aș spune doar că-i era mult prea proaspătă în minte amintirea Barcelonei de când era el jucător, cea cu Guardiola în primul rând. Și aș mai spune că i-a lipsit acea doză de experiență în materie de antrenorat, aș numi-o chiar șmecherie, căci sunt sigur că nici măcar Pep n-ar fi spus așa ceva știind că se află la cârma unei echipe în plin proces de reconstrucție, pentru care cel mai important lucru e să câștige, abia apoi contează și cum o face.
Vorbeam mai sus de statistici, apropo de lipsa șuturilor pe spațiul porții lui Ter Stegen. De când se realizează statisticile, e doar al treilea ”Clasico” în care Barcelona are posesie mai mică decât Madridul, niciodată însă la nivelul celei de joi, 36 %. Celelalte două sunt: 4-1 în mai 2008 și 2-0 în august 2017. Pentru Real. Puteți descoperi destul de lesne conjunctura în care se aflau catalanii la respectivele partide și puteți observa la fel de lesne că acest ultim duel e singurul în care n-au câștigat madrilenii.
Conjunctura nu era deloc favorabilă pentru Barcelona nici de această dată. Dincolo de starea de spirit de care aminteam, dată nu neapărat de eliminarea din Europa League, privită destul de detașat, cât mai ales de eșecul cu Almeria, absențele celor mai importanți oameni din lot reprezentau tot atâtea motive de pesimism. Christensen, Pedri, Dembele și Lewandowski ar fi fost titulari pe ”Bernabeu” dacă nu erau accidentați, iar lipsa lor a condiționat clar strategia lui Xavi. Care, poate, a învățat din lecția acelui eșec din octombrie, de pe același stadion. Și-atunci Barcelona a avut multe absențe, dar a încercat să se exprime în stilul său, ceea ce i-a adus o contondentă înfrângere. Au trecut câteva luni de-atunci, s-au consumat și alte partide în care Barcelona lui Xavi a prestat un fotbal mai aproape de filozofia lui Simeone și Mourinho (doi antrenori atacați constant de Xavi, pe vremea când era jucător, pentru stilul lor) decât cea a lui Guardiola sau Luis Enrique (vezi victoriile cu Atletico, Girona, Getafe, Villarreal etc), pesemne că încă tânărul tehnician al catalanilor a înțeles că filozofia e una, rezultatul e cu totul altceva. Mai ales când trebuie să joci cu un fundaș central pe partea dreaptă, cu un fundaș stânga în centru, cu un mijlocaș ca extremă și cu o extremă ca număr 9, că alte variante viabile n-ai.
Discursul lui Xavi de astă vară poate că trebuia să sune cam așa: ”aici exigența e atât de mare încât trebuie să cauți excelența, dar întâi de toate trebuie să cauți victoriile”. Iar aplauzele nu cred că ar fi fost mai puțin zgomotoase. Și poate că ar fi fost privit cu ceva mai multă îngăduință autobuzul plantat pe”Bernabeu” în fața porții lui Ter Stegen. În fond, fotbalul are două faze, atac și apărare, iar astăzi, cifrele o arată clar, Barcelona interpretează excelent faza de apărare, lucru care nu i-a ieșit aproape niciodată atât de bine. Puyol probabil că a privit cu mult drag prestațiile lui Araujo și Kounde.
P.S.
Două vorbe despre Vinicius. Și despre Gavi. Care, pe cât sunt de diferiți ca poziționare în teren, pe atât sunt de asemănători. Nu demult scriam tot aici că Real Madrid are o problemă cu Viniucius, paradoxal, tocmai cel care rezolvă de atâtea ori problemele. Extrem de vulcanic și pasional, brazilianul consumă multă energie, a făcut-o și joi, în mici războaie fără sens cu arbitrul, adversarii, publicul (de data asta n-a fost cazul, jucându-se pe ”Bernabeu”). Ăsta e el, e clar, s-a transformat mult față de ce arăta acum vreo 3 ani. A dezvoltat și un ușor complex Araujo, căci nu prea mișcă atunci când îl are pe uruguayan adversar direct. Gavi e oarecum în aceeași situație. Faultează mult, inutil uneori, e abonat mereu la cartonașe și a devenit cumva un motiv de presiune din partea adversarilor, fiecare intervenție a lui generând proteste la adresa arbitrului. Dar și aici vorbim de stil, de caracter, e greu să-l schimbi pe Gavi și poate că nici nu trebuie. Se întreba un jurnalist spaniol joi seară, pe twitter: ”Cum ar fi dacă Vinicius și Gavi s-ar limita doar să joace fotbal?”. Aș zice eu că n-ar mai fi ei. Eu mă întreb altceva: cum vor fi ei peste vreo 5 ani, atunci când vor fi cu adevărat maturi?