Editorial | Antal Putinica
Sincer, mă căzneam să încep articolul și mi-am adus aminte de un hit al tinereții, U2 cu al lor cântec despre dragostea neîmpărtășită, dar în același timp (cred) și despre libertate. Cu irlandezii ăștia, nu știi niciodată cum stau lucrurile …
Nu avem irlandezi în Indycar, însă avem suedezi. Și australieni. Olandezi, danezi și mai ales neozeelandezi! Spun mai ales neozeelandezi, pentru că un Scott Dixon pare mereu tânăr, gata să înșface din nou trofeul argintat. A fost aproape de un nou pole position (ar fi fost al treilea consecutiv, record istoric!). Nu a reușit, din păcate, și rămâne “anonim” printre cele 10 nume cu 2 pole-uri la rând, în 107 ediții disputate. M-am gândit că poate ăsta e un semn bun. În anii trecuți, Scott a avut ghinion deschizând plutonul la start, rămânând fără victorie în celebra Indy 500.
Ghinion la (re)start a avut și Marcus Ericsson, campionul de anul trecut. În ultimul tur, a plecat primul pentru a pierde la sutimi de secundă a doua victorie consecutivă pe The Brickyard.
“You’re an accident waiting to happen
You’re a piece of glass left there on a beach.”
O cursă spectacol (americanii spun că este cel mai mare spectacol motorizat din lume), care în ultimele 13 ediții a avut un singur nume, ajuns primul la finish, în două instanțe diferite: Takuma Sato. Japonezul a câștigat prima dată în 2017, devenind instantaneu cea mai importantă vedetă din Țara Soarelui Răsare, iar apoi s-a impus și în anul pandemic 2020, ba chiar cu o altă echipă. Sunt foarte puțini cei care au strâns mai multe victorii în Indy 500. Cu 3 victorii în palmaresul personal se mândresc doar 6 nume, printre care legendarii Louis Meyer și Mauri Rose; iar pe cei cu 4 victorii îi poți număra pe degetele de la o mână. Rămâne minunată performanța lui Helio Castroneves, din 2021, singurul non-american intrat în elita acestui sport, după al 4-lea trofeu.
Restul cu 4 victorii sunt numai americani: A.J. Foyt, Al Unser și Rick Mears.
După ei, în ultimele 3 decenii, americanii au fost ușor de învins. Doar un Al Unser Jr, Buddy Lazier, Eddie Cheever, Rice și Hornish au mai triumfat, pe ici pe colo. Ultimul pe listă, în 2016 (memorabila cursă centenară, ce-i drept) a fost Alexander Rossi. Iar acum, în 2023, “playboy-ul” Josef Newgarden i-a adus victoria lui Roger Penske, proprietarul Indianapolis Motor Speedway, printre altele. Ce poveste e și cu Penske, cu ale sale 19 trofee istorice!
Nu a fost deloc ușor. Unii spun că Indy 500, ediția 2023, a fost măsluită. Pentru cei ce nu au văzut cursa, pentru a-și contura o părere, precizez doar că un steag roșu, apărut târziu (din toate punctele de vedere), a amânat deznodământul pentru un shootout de numai un tur. Marcus Ericsson, lider cu larghețe înainte de incident, a plecat primul la restart. Și să fii primul pe o pistă care permite viteze de peste 350 km/h nu îți aduce nici un avantaj, mai ales când plutonul este recompactat. Din contra!
Iar Ericsson a pierdut șansa unei duble consecutive, în timp ce Newgarden a deschis sărbătoarea Penske, ce a continuat cu victoria lui Ryan Blaney în etapa Nascar din Charlotte.
Revenind la ce s-a întâmplat în Indy 500, a fost oare corect să arunci atât de târziu steagul roșu?! Marcus Ericsson spune că nu! Să nu uităm însă că suedezul vine din Formula 1, unde un “amărât” de steag galben a iscat în 2021, în Abu Dhabi, o controversă care mai încinge spiritele și astăzi. Numai că Indy 500 este în America, iar americanilor nu le plac finish-urile la pas, pe steag galben.
“You’re dangerous, ‘cos you’re honest.”
Sper că Marcus Ericsson va fi sfătuit să nu “pedaleze” prea mult pe ideea unei victorii furate. În USofA, iți atragi imediat mult “hate” și te poți elimina astfel din competiție. Chip Ganassi, proprietarul echipei lui Ericsson știe acest lucru, de aceea nu a luat nici o poziție oficială “a la Toto Wolff”. “Let bygones be bygones” vine tot de peste ocean și este o atitudine pozitivă. Până la urmă, viitorul este cel care contează, trecutul a fost scris deja.
Directorul de cursă, și în Indy 500, are multă libertate de decizie. Are însă în spate și sprijinul din partea oficialilor, care vor în primul rând racing. Racing pur, până în ultimul tur!
Nu va exista nici o anchetă, nu va exista vreo demisie/concediere, nimic din circul european al Formulei 1, în care trebuie găsit un țap ispășitor, altfel “mob-ul” războinicilor de tastatură te poate anihila. Să nu ne amăgim, și în Indy sunt mulți bani în joc, ori ego-uri și interese financiare, însă racingul este cel care dictează, până la urmă! Iar eu sunt de acord cu o astfel de abordare. Pe care vreau să o văd și pe viitor, atunci când în locul lui Ericsson va fi un american, iar duelul din ultimul tur îl va scoate campion pe un “alien” de peste mări și țări.
Până la un astfel de moment, Josef Newgarden devine al 75-lea câștigător diferit în Indy 500, ocazie cu care își vede trecut numele pe “pielea” de argint a cupei Borg-Warner Trophy.
Gata! Mă simt ușurat, articolul a curs dintr-o suflare. Este momentul să mă întorc la U2 și muzica lor.
“Ah, the deeper I spin
Ah, the hunter will sin for your ivory skin.
Took a drive in the dirty rain
To a place where the wind calls your name …”