Editorial | Antal Putinica
Plici! Plici! Și alte 2 muște își găsesc vremelnicul și violentul sfârșit. Nu știu dacă este cel mai fericit început de articol scris vreodată, însă să omori muște la 3 noaptea, sâmbătă spre duminică, pe final de octombrie, mi se pare a fi un lucru ieșit din comun. Se pare că ăsta e viitorul, cu 32 de grade la umbră pe timp de zi, în 21 octombrie, mult mai cald la sfârșit de toamnă în sudul României decât începutul de primăvară australă, de exemplu (pentru că tot este și weekend de MotoGP pe Phillip Island). Inconfortul îmi dispare însă, odată ce mă apuc de scris.
Acum, că nimic nu mă mai scoate din sărite, pot sta liniștit în fața calculatorului.
Și aștern un al doilea început: WE ARE RACING ÎN AMERIKA! Trimitere evidentă, pentru cunoscători, către una din piesele simbol Rammstein: “we’re all living in Amerika, Amerika, ist wunderbar!”. Wunderbar sau nu, suntem în USofA pentru a doua oară în acest sezon iar teritoriul Americii de Nord pare a fi “The Promised Land” în Formula 1. Vom fi în premieră de 3 ori în același an în Statele Unite iar dacă mai punem la socoteală și cele 2 Grand Prix-uri adiacente, Canada și Mexic, vorbim deja despre aproape un sfert din cursele de Grand Prix mutate aici, în Lumea Nouă.
Formula 1 vorbește de mult timp engleza, acum cu un puternic accent texan, și asta în ciuda faptului că păstrează încă termeni originali, din franceză, precum Grand Prix sau Grand Chelem. Dacă Grand Prix știe toată lumea ce înseamnă, un Grand Chelem reprezintă ziua perfectă a unui pilot de curse: pole, toate tururile conduse, record pe tur și victorie. Adică ceea ce a făcut Max Verstappen etapa trecută, în Qatar, ocazia cu care a ajuns la 2 Grand Chelem-uri în minus față de Lewis Hamilton (4 pentru Max, 6 pentru Lewis cu a sa ultimă statistică de gen în Abu Dhabi 2019).
Dacă ar fi făcut și Sprintul perfect, cu pole și victorie, sâmbăta pe Losail, Verstappen ar fi bifat o performanța unică în statistică. Din păcate pentru el și din fericire pentru Australia cea menționată mai devreme, sâmbăta din Doha a fost ziua perfectă a debutantului Oscar Piastri, care a plecat din pole și a câștigat pentru McLaren. Și iată cum Piastri, fie și în Sprint-ul de sâmbătă (o cursă de rang mai mic) căștigă în F1 înaintea “veteranului” său coleg Lando Norris. Max s-a mulțumit cu titlul mondial. Suficient, as spune!
Până la apariția Circuit of the Americas, în 2012, Statele Unite fuseseră deja vizitate de foarte multe ori. Istoria americană a Formulei 1 a început încă din primul an modern, 1950, cu celebrul Indianapolis – un oval care urma să se transforme apoi într-un circuit virajat, numai ca să dispară în cele din urmă complet din preferințele de Grand Prix în 2007. Acela a fost însă, să nu uităm, anul de debut al lui Lewis Hamilton, care avea să învingă la despărțirea Formulei 1 de The Brickyard.
De altfel, Hamilton este singurul pilot actual cu victorii în US Grand Prix pe 2 circuite, britanicul având o serie fenomenală de 5 victorii și în Texas. (Știu, are și Max victorii pe circuite diferite, însă unul aparține de US GP iar celălalt este Miami GP).
Primul an cu 2 curse în Statele Unite avea să fie 1959, când Formula 1 ajungea și pe Sebring – alt nume celebru în State. În ’60 am ajuns chiar și pe lângă Los Angeles, pe unicul Riverside, celebru pentru că a fost considerat mult timp cel mai periculos parcurs din Nascar. Cu un an mai devreme, RIR, cum era cunoscut (foarte aproape de RIP-ul atât de cunoscut din filmele americane) a fost prima cursă stock car de circuit virajat din Nascar. 2 ani mai târziu, în unica tentativă a Formulei 1, Stirling Moss a fost cel care a câștigat cu plecare din pole.
Efemerul circuit din deșertul californian avea să dispară subit iar pe lista locațiilor permanente cu tradiție avea să apară în anul imediat următor Watkins Glen, deocamdată gazda cu cea mai importantă tradiție americană în Formula 1: 15 Mari Premii organizate între ’61 și ’80. Perioadă în care, trebuie să punctăm, dragostea americanilor pentru Formula 1 redevenise atât de mare încât acum se țineau anual 2 Grand Prix-uri – unul pe Coasta de Est, la nord de New York pe Watkins Glen; celălalt, pe străzile din Long Beach, pe Coasta de Vest.
Long Beach a fost, poate, cel mai reușit circuit stradal din State pe care monoposturile de Formula 1 s-au dezlănțuit, în formatul West US GP. Era atât de tehnic încât nici un pilot nu a fost în stare să-și dubleze reușita, deși numele câștigătorilor erau uriașe: Clay Regazzoni, Mario Andretti, Carlos Reutemann, Gilles Villeneuve, Nelson Piquet, Alan Jones sau Niki Lauda. Am mai ajuns și pe străzile din Phoenix, Dallas sau Detroit, ba chiar și într-o parcare din Las Vegas, lângă hotelul Caesars Palace. Nimic special, totuși!
2023 este anul în care avem nu mai puțin de 3 Grand Prix-uri pe teritoriul Statelor Unite!!! În Miami am fost deja, acolo unde, istoric vorbind, există doar un singur nume: Max Verstappen, cu ale sale 2 victorii. Avem în acest weekend de străbătut turul lung de pe Austin (ce păcat că nu a fost păstrat numele inițial al acestui complex:” SPEED CITY”!) iar luna viitoare ne ducem în Las Vegas. N-am avut niciodată mai mult de 2 curse pe sezon în State, indiferent dacă Grand Prix-urile au purtat până și nume diferite: Indianapolis, US Grand Prix, East ori West, Las Vegas sau Miami.
Titlul clasic, US GP, va fi folosit pentru a 45-a oară în acest weekend. Este a 12-a întâlnire cu Texas, The Lone Star State, care anul trecut a mai trebuit să ridice tribune pentru a găzdui publicul record de 440.000 de oameni pe întregul weekend de Formula 1.
Cu 4 câștigători diferiți și 5 polemani distincți în ultimele 6 ediții, lucrurile nu par deloc simple în Austin. Însă Max Verstappen vizează, chiar și de pe locul 6 la start, victoria cu numărul 15 în sezon. Ocazie cu care ar egala recordul absolut, stabilit chiar de el anul trecut. Vorbim despre victorii de GP, pentru că altfel Max a triumfat deja de 17 ori anul acesta, însă 3 au fost “simple” medalii de aur. În Sprint.
Recitind totul am realizat, pe final de scriitură, că nu mai făcusem de ceva timp trimitere către o piesă ce m-a marcat, cu ani în urmă. Fredonez în minte refrenul nemților și-mi aduc aminte de finalul hit-ului Rammstein. Dintr-o dată, realizez cât de actual și dureros deopotrivă este finalul piesei, de parcă Till Lindemann și a lui trupă de “freaks” au încercat să tragă un semnal de alarma încă de acum 2 decenii. Nimeni nu i-a ascultat, însă. Poate o să fiți mai deschiși voi, cei tineri, cei care citiți aceste rânduri.
“…
This is not a love song.
This is not a love song.
I don’t sing my mother tongue.
No, this is not a love song.
…
We’re all living in Amerika.
Coca-Cola, sometimes war.
We’re all living in Amerika,
Amerika, Amerika.”