Editorial | Andrei Niculescu
Pentru marea majoritate a iubitorilor de fotbal, atunci când rostești numele Inzaghi, primul care-ți vine-n minte e Pippo. Inclusiv pentru Google, chiar și azi, a doua zi după ce Simone a reușit să câștige primul său ”scudetto” ca antrenor. ”Super-Pippo” Inzaghi a fost, multă vreme, principala referință a familiei și aș zice că pe bună dreptate, fiindcă traseul său de fotbalist a fost net superior celui pe care l-a avut fratele mai mic. Ambii au fost atacanți, dar golurile mai multe și mai importante au fost marcate de Pippo, nu de Simone, iar despre trofee nu mai are rost să comentăm aici.
Simone este fratele mai mic, fiindcă așa spune buletinul, a fost fratele mai mic din punct de vedere al fotbalului jucat, dar a devenit fratele mai mare din punct de vedere al fotbalului antrenat. Astăzi, între Simone și Pippo nu prea se pot face comparații, chit că la un moment dat Pippo a cochetat și el cu un scaun important, cel al Milanului. A cochetat e corect spus, căci aventura lui Pippo pe banca echipei la care a avut atâtea succese n-a fost un succes și a durat doar un an. De luni seară, Simone Inzaghi a pătruns în categoria selectă a antrenorilor ce se pot lăuda cu un titlu de campion al Italiei ca antrenor, adăugat acum la cel luat ca jucător, cu Lazio, în 2000.
Inter a câștigat un campionat pe care l-a controlat cu multă autoritate de la un cap la altul al sezonului. E de departe cea mai bună echipă a Italiei, ca lot, ca exprimare, ca anvergură, ca stare de spirit. Iar rolul lui Simone Inzaghi aici nu are cum să fie unul secundar. Încă de la începutul sezonului și-a declarat intențiile, a spus din start că nimic altceva nu contează pentru el și pentru Inter decât acest ”scudetto”. Nici măcar parcursul european, ce poate fi considerat acum un mic eșec, dacă stăm să comparăm cu sezonul trecut, căci o eliminare în ”optimi” a vicecampioanei continentale cam așa s-ar putea traduce. E un eșec însă ce ține loc de lecție și, eventual, de punct de plecare pentru viitor, căci acum nu vor mai exista scuze. Sincopa cu Atletico de la Madrid e unica bilă neagră a lui Simone Inzaghi și unicul izvor de regrete, mai ales dacă stăm să ne uităm la tabloul tras la sorți pentru ”sferturi” și semifinale.
OCROTITORUL MAROTTA
Despre Simone Inzaghi s-a spus că nu are un plan B aproape niciodată. Că nu e genul de antrenor care să intervină și să agite meciurile care nu decurg conform planului A. E mai degrabă o marotă (nu Marotta, despre el va fi vorba un pic mai jos), o idee fixă, dar dă bine la poveste. Fiindcă până azi, Simone Inzaghi a fost el însuși un plan B. Interimar la Lazio după demiterea lui Stefano Pioli, interimar din nou la Lazio după abandonul lui ”Loco” Bielsa în acea vară nebună a lazialilor din 2016. Iar la Inter tot un fel de plan B a fost sau tot un fel de interimar, căci numirea s-a produs oarecum intempestiv, după ce răsfățatul și mereu plângăciosul Antonio Conte a abandonat brusc corabia interistă, imediat după câștigarea campionatului, în 2021.
Șansa lui Simone Inzaghi s-a numit Marotta. Beppe Marotta, omul din umbră, omul despre care în Italia se spune că rezolvă orice. Marotta s-a gândit imediat la el atunci când Conte a anunțat că pleacă, a știut să insiste și să-l convingă, deși noul contract cu Lazio (până în 2024, apropo) era antamat și trebuia doar semnat. Inter însă a reprezentat acel pas înainte pe care oricine și-l dorește în carieră, chiar dacă riscurile se dublau odată cu salariul, căci la Inter locul doi sau trei e văzut ca un eșec, spre deosebire de Lazio.
Și tot Marotta a fost ocrotitorul lui Simone Inzaghi după acel prim campionat pierdut, hai să facem povestea și mai frumoasă, pe mâna a doi portari români: Ionuț Radu, cu a sa gafă colosală din acel meci restanță cu Bologna, și Tătărușanu, cu al său penalty apărat în derby. L-a menținut atunci în funcție, l-a menținut și ulterior, în sezonul imediat următor, cel câștigat de Napoli. De cel puțin trei ori a fost aproape de demitere Simone Inzaghi, de fiecare dată a fost salvat de răbdarea lui Marotta și, culmea, de rezultatele din Champions League. Am spus culmea fiindcă, de regulă, această competiție nu e de natură să salveze, ci să agraveze. Foarte adevărat este că-n fiecare din aceste sezoane, Inter a câștigat ceva, mai o Cupă, mai o Supercupă, dar puse în balanță cu ratarea titlului tot pe minus dădea. Așa e în viață însă, în orice am face e nevoie de un pic de șansă.
VIITORUL ÎNCEPE AZI
Abia astăzi, după acest ”scudetto” câștigat cu 5 etape înainte de final, se poate spune că Simone Inzaghi a intrat în sfârșit pe sub pielea fanilor interiști. Poate că greșesc, dar senzația în acești trei ani a fost că pentru suporteri el a fost antrenorul pus și păstrat în funcție pentru că n-a existat altă soluție. N-a fost ceea ce e Klopp pentru Liverpool, Guardiola pentru City ori, cel mai ciudat dintre toate exemplele totuși, Mourinho pentru Roma. Percepție un pic nemeritată și a fost nevoie de multă luptă pentru ca ea să se dilueze. De mare ajutor au fost și cele 6 victorii la rând în fața Milanului. Și parcă-parcă nu s-a diluat de tot.
În fața lui Simone, fratele cel mic și antrenorul cel mare din familia Inzaghi, abia de azi se arată provocările adevărate. ”Scudetto” deja nu mai contează, Europa e cea care trebuie acum cucerită. C-așa e fotbalul ăsta, fără memorie și fără prea multă recunoștință.
P.S.
Dacă Simone Inzaghi e antrenorul, Beppe Marotta e creatorul. Am vorbit mai sus despre rolul lui Marotta în păstrarea în funcție a antrenorului, însă n-ar trebui uitat tot ceea ce a făcut în creionarea acestui lot, considerat cel mai bun din Italia și unul dintre cele mai bune din Europa. Marotta și adjunctul lui, Piero Ausilio au devent de-a dreptul legendari pentru jucătorii aduși pe bani puțini, dar mai ales pentru cei aduși gratis, la final de contract, ceea ce, în fotbalul post-Covid, e o realizare imensă. Lista e lungă, cred că se știu aceste nume, se zice că următorul pe listă e Zielinski, de la Napoli și sunt discuții pentru Nacho, căpitanul de azi al lui Real Madrid.