Editorial | Antal Putinica
Știu, nu sunteți de acord cu titlul. Americanii au impresia că tot ce se întâmplă la ei în țară este suprem, mondial. Best of the best! Orice campionat de profil din US este campionat mondial, orice titlu câștigat local are valențe globale, Indianapolis este “The Racing Capital of the World”, etc. Nici eu nu sunt de acord.
Însă Daytona 500 este singura care iese în evidență: The Greatest American Race! AMERICANĂ, oameni buni! Pentru că nu e nimic mai american decât NASCAR și nimic mai specific ca Daytona.
Un circuit superurias, un oval adevărat, cu viraje rapide, cu banking de parcă te urci pe pereți. Ai nevoie de simțuri suplimentare, precum Spiderman, pentru a găsi trasele imposibile și pentru a anticipa pericolul. Mașini stock (nu mai e cazul în prezent) care urlă nebunește, gonind grupat ca o turmă de bizoni prin preerie. Ești prins în cavalcadă, piciorul ți s-a încordat pe accelerație, o simpla tresărire și ești mort.
Ca în western-urile de altădată.
Să ne aducem aminte cum a început totul. Legenda spune că NASCAR este în fapt forma legală a vechilor transporturi de alcool ale contrabandiștilor din perioada prohibiției. Transporturi care se făceau întotdeauna în viteză maximă, pe drumuri desfundate, cu poliția pe urme. Numele celor care își riscau viața erau prinse într-o categorie aparte: bootleggers.
Mașinile erau cele care se puteau achiziționa la momentul respectiv, însă diferența o făceau mecanicii. “Tunerii”! Acele genii de atelier care reușeau să crească performanțele mașinilor astfel încât să nu fie prinse din urmă. Iar cea mai la îndemână metodă era folosirea drept combustibil a alcoolului produs, vestitul moonshine.
Moonshine este un alcool etilic produs acasă, “la cazan”, dintr-o fiertură de orz ori porumb măcinat sau ce mai avea omul prin curte. Un fel de țuică de-a lor. Este considerat și acum ilegal, nu era doar o simplă consecință a prohibiției. Numele apăruse de la sine parcă, distileriile de alcool funcționând mai ales noaptea, pe ascuns, la lumina lunii.
Prohibiția a venit la pachet cu “Marea Depresie”, la începutul anilor ’30. Pentru familiile simple, mai ales din sudul și centrul Statelor Unite, moonshine-ul a fost barca de salvare de care s-au agățat în vremuri de furtună. În state precum Kentucky sau North Carolina fost diferența dintre viață și moartea de foame.
Iar odată ce ai învățat să fugi, să “aranjezi” o mașină să zboare pe drumuri de pământ, odată ce ți-a intrat acea adrenalina în sânge și în modul de viață, este imposibil să te mai întorci. Sau să te oprești măcar.
Au fost mai întâi curse duel, unele disputate chiar pe plajele din Daytona Beach, devenit oraș în 1926. Era un loc binecunoscut, de promenadă și distracție. Americanii îi dăduseră deja porecla “World’s Most Famous Beach” (sic!). Aici s-au stabilit recorduri de viteză, aici veneau zeci de mii de oameni la întreceri cărora nu li se făcea reclamă publică, aici au fost înregistrate primele bătăi de inimă ale adevăratelor curse americane.
William “Bill” France a înțeles acest lucru înaintea tuturor și în anii ’50 a înființat Daytona International Speedway, ovalul devenit azi celebru. Însă Bill France a făcut mai mult de atât. De loc din Washington DC, el s-a mutat în Daytona Beach în anii ’30, fiind uimit de impactul pe care îl au acele curse asupra publicului. A fost forța care a stat în spatele întemeierii organizației NASCAR (acronim pentru National Association for Stock Car Racing).
Iar NASCAR-ul s-a născut chiar în aceste zile, pe 21 februarie 1948.
Prima cursă oficială a fost cea din Charlotte, pe 19 iunie 1949, în North Carolina. 13.000 de oameni au venit să îi vadă pe cei ce urmau să devină eroi în toată regula. A urmat Darlington, au fost și alte circuite, toate ovale, până la apariția uriașului Daytona Superspeedway. Iar din 1959, anul primei curse de 500 de mile, NASCAR urma să aibă un lider de care nu s-a dezis niciodată.
Acea prima cursă de pe Daytona avea să fie câștigată de Lee Petty. A rămas în istorie pentru asta, deși fiul său Richard avea să umbrească toate performanțele tatălui: 7 victorii în Daytona 500, printre altele.
Însă eu aș vrea să vă povestesc despre al doilea câștigător de Daytona 500, Junior Johnson, cel ce s-a impus în 1960 pe un Chevrolet.
Junior Johnson a fost un copil care a crescut printre contrabandiștii de alcool. Pentru a urca în pătuțul său, se cățăra pur și simplu peste canistre și borcane cu moonshine – deloc sănătos și extrem de periculos, trebuie s-o spun. De mic a învățat cum se modifică o mașină, ce trebuie făcut în motor pentru a nu exploda, cum se aleg arcurile suspensiei pentru a suporta încărcătura pe drumuri desfundate, cum să faci mașină “de fabrică” mai ușoară. Apoi, a învățat să piloteze.
A sărit peste lecțiile de șofat în siguranță.
Familia lui Junior a continuat să fabrice, ilegal, “clear whiskey” și după încetarea prohibiției. În 1935, un raid al poliției s-a soldat cu arestarea tatălui și confiscarea a 7.000 de galoane de moonshine. Adică 26.500 litri!!!
26.500 litri – cât o piscină rezidențială măricică. A fost cea mai mare captură de alcool ilegal de pe teritoriul Statelor Unite.
Junior Johnson, pe numele său întreg Robert Glenn Johnson Jr., s-a îndreptat, firesc, spre singurul lucru pe care îl stăpânea: pilotajul. A câștigat 50 de curse NASCAR de-a lungul carierei de pilot, printre care și Daytona 500, a intrat în Hall of Fame iar ca proprietar de echipă a scos campioni precum Cale Yarborough și Darrell Waltrip.
Fie și numai pentru această poveste consider Daytona 500 – THE GREATEST AMERICAN RACE.
P.S.: Junior Johnson a purtat, la victoria din 1960, numărul 27. Număr pe care, duminică seara, în direct pe Sport Extra, îl va avea Jacques Villeneuve, la primul său start Daytona 500.