Editorial, Editorial Andrei Niculescu

SUPRAVIEȚUITORUL SIMEONE ȘI TEATRUL ILUZIILOR SPULBERATE

Foto: Facebook Atletico Madrid

Editorial | Andrei Niculescu

Nu știu ce-o fi fost Simeone într-o existență anterioară, dacă o exista așa ceva, și nici nu mă preocupă foarte tare. Mai mult mă preocupă ce e Simeone acum. Dar, dacă tot am deschis discuția, e mai mult decât posibil să fi fost pisică. Ce nu și-a consumat cele 9 vieți pe care se zice că le deține și le-a pasat către actuala trecere pe pământ a lui Cholo.

Pe la începutul lui decembrie, scriam, tot aici, așa: ”Atunci când vine vorba de Atletico Madrid, există o certă senzație de ”deja-vu”. Iar acest mijloc de săptămână nu face excepție. La fel și când vine vorba despre Cholo Simeone. De câte ori se spune despre această echipă că e gata, că nu mai are nicio șansă, că ruina e aproape, ei bine fix atunci găsește o modalitate să iasă din încurcătură, să renască și să se arate dornică s-o ia de la capăt. Iar cu Cholo, situația e identică. De câte ori n-am vorbit despre finalul unui ciclu (cam lung, ce-i drept, pentru fotbalul de azi), de câte ori n-am scris despre stilul argentinianului, deloc potrivit cu ceea ce are la dispoziție, de câte ori n-am crezut că ar fi momentul punctului final. Și de fiecare dată Cholo a supraviețuit. Pentru că, da, asta e el, un supraviețuitor, iar Atletico Madrid e greu de conceput astăzi fără prezența lui pe banca tehnică”. Se jucase atunci ultimul meci din grupă, la Porto, pe care Atletico îl câștigase, citez din nou:  ”intonând în cor ”Simfonia Eroica”. Nu de Beethoven, ci de Simeone. Supraviețuitorul Simeone. Toată memoria recentă a acestei echipe e plină de momente în care istoria se rescrie”. Textul e la fel de actual și astăzi.

Pe 16 februarie, când abia începuseră ”optimile”, Atletico juca pe teren propriu o restanță cu Levante, ultima clasată din La Liga. Și pierdea, aducând primul context de fluierături sonore la adresa lui Simeone pe ”Metropolitano”. Și iar se punea problema dacă nu cumva, după 10 ani, ar trebui ca antrenorul argentinian să-și caute de drum. Problema a rămas cumva în ”stand by”, căci această posibilitate încă există, doar că de-atunci, Atletico a avut doar victorii și un singur egal, cel cu United în tur, când, să fim sinceri, ar fi trebuit să câștige. 

M-am plictisit să mă tot contrez cu cei care nu-l suportă pe Simeone pe motive de ”stil”. Nu vestimentar, fotbalistic. N-ai cum să spui vreodată, fără pericolul de a deveni penibil, că Simeone nu-i antrenor. Poată să nu-ți placă stilul lui, dar să-i contești calitățile și abilitatea e deja prea mult. Nu știu dacă există astăzi un tehnician capabil să-și motiveze echipa așa cum o face el, să alinieze în spatele ideilor sale un lot de jucători ce, sincer, ar putea lesne să interpreteze alte partituri. Sau poate că nu, căci ce-ar trebui să spunem, de exemplu, despre Griezmann, care la Barcelona, într-o conjunctură mult mai ofertantă pentru fotbalul estetic, a părut doar fratele geamăn al lui Antoine de la Atleti. De când s-a întors, e iar Griezmann, capabil să se sacrifice pentru echipă de parcă nu-i și el un pic de campion mondial. 

Pe ”Old Trafford”, marți, Atletico a fost din nou acel Atletico pe care-l știm, capabil să câștige un meci când nimeni nu se așteaptă. Un Atletico eroic, aproape fără greșeală în apărare, generos în efort și extrem de speculativ, suficient de mult diferit față de versiunea sa din tur. Senzația e că, în tot acest sezon, Simeone tot încearcă să dezbrace, măcar fotbalistic, acea haină cenușie cu care ne-a obișnuit. Și nu prea îi iese, pentru că tot ceea a realizat el la această echipă s-a bazat pe eroism și suferință, nu pe zâmbet și bună dispoziție. Poate că-i revin în minte flash-uri din tinerețe, căci puțină lume cred că știe cum a arătat începutul carierei sale ca antrenor, la River, în Argentina. Era numit ”kamikaze”, pentru că deseori avea în teren o formulă ce cuprindea 4 sau 5 atacanți (Radamel Falcao, Alexis Sanchez erau doi dintre ei), plus un mijlocaș de mare talent, ”Burrito” Ortega, care alerga însă puțin. A luat atunci campionatul, dar acele idei au dispărut înghițite fiind de cele pe care le știm cu toții azi. Acum pare că le regăsește când și când prin sertarele memoriei, dar imediat cum le deschide se găsește cineva pe-acolo care i le închide în nas și-i reamintește: ”eroic, Cholo, eroic!”.

Și totuși, cât supraviețuiește un supraviețuitor de meserie? Și câte vieți are o pisică?

CRISTIANO ȘI DECIZIILE LUATE CU SUFLETUL

Anul trecut pe vremea asta, când se făcea bilanțul ”optimilor” Ligii, observam cu oarecare tristețe că e primul sezon după foarte mult timp când în ”sferturi” nu-l avem pe Messi sau Cristiano Ronaldo. Am avut așa o strângere de inimă, fiindcă ne tot reveneau în minte flash-uri din colosalul duel pe care cei doi ni l-au oferit. N-o să obosesc să spun că un asemenea duel n-a mai existat în fotbalul mondial, poate nici în istoria sportului. În loc să-i apreciem așa cum sunt, noi ne consumam energia comparându-i și încercând să răspundem la întrebarea ”cine e mai bun?” deși trebuia să scoatem în evidență exclamarea: ”ce buni sunt!”. Ei bine, istoria se repetă, nici anul ăsta nu-i avem pe cei doi în ”sferturi” și din păcate cred că trebuie să ne cam obișnuim.

A fost primul meci, acesta cu Atletico, după mai bine de 10 ani în care Cristiano n-a tras nici măcar un șut pe spațiul porții adverse. Nu Cristiano e însă problema la Manchester United, la fel cum nici Messi nu e la PSG. Oamenii își aduc aminte de ei în perioada lor de glorie, însă uită că nu puteau câștiga singuri un meci. Nici măcar când erau tineri și plini de forță. Erau înconjurați atunci de fotbaliști fantastici, ei poate că erau cei mai fantastici dintre fantastici, dar nu erau singuri. Fotbalul nu-i tenis, e nevoie de 11 oameni pentru o victorie. 

Manchester United n-a ratat caificarea petru că a jucat prost Cristiano. Ci pentru că n-a știut, ca echipă, să-l ajute pe Cristiano. Și n-a pierdut calificarea din cauza arbitrului, un pic depășit ce-i drept de un astfel de meci, dar fiind din Slovenia lui Ceferin nu i se va întâmpla nimic, mi-e teamă că-l vom vedea prin vreo semifinală. Manchester United a pierdut și această calificare și a ratat și acest sezon pentru că de când a plecat Sir Alex nimic nu se execută corect acolo. E un vid decizional evident, iar aducerea lui Cristiano n-a putut cosmetiza asta. Schimbarea lui Solskjaer a fost o decizie bună, ziua când s-a produs a fost însă o decizie proastă. Aducerea lui Rangnick n-a fost nici bună, nici proastă, a fost o decizie conjuncturală, căci la acel moment nu existau variante. Să vedem ce va fi la vară, mă tem însă că o dinamică păguboasă precum cea în care a intrat acest club este foarte greu de oprit.

Cât despre Cristiano, probabil că undeva în creierul lui există regretul că nu s-a dus la City ca să lucreze cu Guardiola. Pep l-a vrut, Jorge Mendes a vrut, chiar și el a vrut, iar acum puteam doar să ne imaginăm ce-ar fi fost, cum ar fi arătat City cu Cristiano și câte goluri ar fi avut el la zecile de ocazii pe care le produc ”cetățenii”. A luat însă decizia cu sufletul, nu cu mintea. A mers la Manchester, dar nu pe ”Etihad” ci pe ”Old Trafford”, visând probabil la un nou trofeu Champions League acolo, ca să închidă un cerc glorios. ”Teatrul viselor” s-a transformat însă într-unul al iluziilor spulberate.

Ce va face? Logic ar fi să plece. Există două momente decisive: dacă United va prinde un loc de Campions League și dacă Portugalia va prinde locul la turneul final din Qatar. O toamnă cu Cristiano fără Mondial și jucând joia ar fi de neconceput pentru un campion ca el. 

Se spune că l-ar vrea PSG, în locul lui Mbappe. Ei da, asta ar fi într-adevăr ceva, să-i vedem împreună pe Messi și pe Cristiano. Asta poate că ar transforma PSG-ul într-o echipă mai ușor de digerat.

Previous ArticleNext Article

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *