Editorial | Antal Putinică
Numărul 6 este menționat de 199 de ori în Biblie. Nu am stat să număr, evident, m-am “documentat” ca oricare altul pe internet (din 2 surse, așa cum am fost învățat). De la buni străbuni, știm că Dumnezeu a creat lumea în 6 zile. De aceea, numărul 6 este considerat numărul omului, dar în aceeași măsură este și numărul muncii. La asta m-a dus gândul duminică, atunci când am comentat pe SportExtra cursa de Indycar ce i-a adus titlul cu numărul 6 lui Scott Dixon.
Primul titlu nu se uită niciodată, mai ales dacă rămâne solitar în palmaresul unui sportiv. Însă sunt și exemple, unice într-o generație, în care a fi cel mai bun din lume, o singură dată, nu este suficient! Vine și al doilea titlu, iar pofta vine mâncând. De la titlul al 3-lea în sus, deja întrebarea pe care și-o pune fiecare campion este cât de departe poate ajunge. Ochii sunt pe recordurile istorice. Oare pot fi bătute? Dispare bucuria mică a fiecărei victorii, apare întrebarea care îi frământă încontinuu: “sunt oare, cu adevărat, cel mai bun dintre cei mai buni? Doar recordurile sunt scrise numai pentru a fi rescrise!”. În octombrie 2020, doi piloți cu adevărat speciali au ajuns la titlul cu numărul 6 în carieră, într-un interval a doar 8 zile: Scott Dixon în Indycar și Jonathan Rea în Superbike. Și nu cred că este întâmplător.
6 este cel mai mic număr perfect. Se divide cu 1, cu 2 și cu 3. Nu trebuie să fii neapărat matematician ca să înțelegi asta. Marc Marquez a aflat deja acest lucru, însă, nu știu de ce, am impresia că el consideră numărul 10 un număr perfect, nicidecum 6-le pe care l-a atins deja. Pentru că, până la urmă, nu te poți ridica deasupra tuturor fără să fii și puțin arogant. Așa sunt definiți, printr-un clișeu monocolor, marii campioni, nu? Asta pentru că nu l-ați cunoscut pe Scott Dixon.
Neozeelandez de fel, copt bine la cei 40 de ani ai săi ca strugurele de pe o coastă sudică, Scott este un om obișnuit. Are o soție cu care este împreună de aproape 15 ani și cu care împarte 2 fete frumoase ca zorile zilei. Are o mașină obișnuită, se îmbracă din mall și răspunde tuturor celor ce îi dau bună ziua. Este uriaș printre copii, care îl urmaresc cu sufletul la gură, dorindu-și să fie ca el, dar fără a se închina neapărat la chipul cioplit al unui idol modern. Și asta pentru că Scott i-a învățat că pasiunea nu vine din merchandising-ul cumpărat pe bani mulți de părinți, ci din suflet. Nu are nimic din fițele unor fotbaliști de duzină și nici aroganța unui mare campion. Ego-ul său se manifestă doar când este în cockpit, pregătit pentru o nouă cursă. Și atunci este neîndurător. Nu a lăsat nimic să îl schimbe, nici măcar titlul cu numărul 6, care îl duce la un singur pas de recordul istoric al Indycar-ului.
După 6, următorul număr este, evident, 7. Spre el se uită acum, sunt sigur, și Dixon, și Rea, care mai au însă de așteptat cel puțin un an pentru a ataca măcar acest deziderat. În Formula 1, Lewis Hamilton are nevoie în schimb de o singură săptămână (sau maximum trei, depinde ce face pe Imola weekend-ul următor), pentru a ajunge la titlul cu numărul 7. Pe același număr 7 sunt acum, cu țintă pusă, indiferent dacă mărturisesc sau nu, Dixon, Marquez și Rea. Este în natura marilor campioni să privească întotdeauna în față, la titlul (virajul) următor.
Dar ce înseamnă 7 pentru motorsport (dincolo de numărul de pe monopostul lui Kimi Raikkonen, un alt campion cu comportament în antiteză față de profilul unui insta-star)? În Marele Circ, doar Michael Schumacher a ajuns la această performanță istorică: 7 titluri mondiale. În MotoGP, numai Valentino Rossi, la clasa mare, indiferent de format. În Indycar, uriașul A.J. Foyt. Sunt unici, reprezentativi pentru motorsport. Dar sunt ei inegalabili? Pentru că 7 este numărul perfecțiunii. Dar este și ziua în care Dumnezeu s-a odihnit.