Editorial | Andrei Niculescu
O să încerc să fiu scurt. Sper să reușesc, nu-i un demers care să-mi iasă cu ușurință. Și-asta pentru că tot Diego Maradona e subiectul acestor rânduri. De când a părăsit această lume s-au scris milioane de cuvinte, sute de mii de rânduri, zeci de mii de titluri și mii de pagini. Unele geniale, foarte multe inspirate, altele mai puțin, justificat, căci nu-i așa ușor să-ți aduni gândurile atunci când tristețea te copleșește. Cu toții cred că am citit atât de multe idei pe această temă și fiecare am fi avut ceva de spus.
În general s-a scris din suflet, s-a scris în amintirea vremurilor în care Diego încânta pe teren. Mulți dintre cei care au făcut-o erau tineri atunci, poate erau copii și cred că multe din cuvinte s-au scris și cu nostalgia acelei vârste, când eram (îmi permit să mă includ în această categorie) tineri, eventual copii, n-aveam grijile de astăzi, responsabilitățile de astăzi, viteza de acumulare a stresului de astăzi. Au găsit de cuviință să spună ori să scrie câte ceva și oameni care nu l-au văzut în direct pe Diego, dar care au auzit ce minunății putea să inventeze și au căutat să-l descopere. Azi e simplu s-o faci, pe vremuri era mai greu. Iar după ce-ai apucat să-l vezi, măcar o dată, n-aveai cum să nu ți se lipească de suflet, n-aveai cum să-l privești altfel decât cu gura căscată.
Dar pentru că părerile nu pot fi uniforme – sincer, nici nu ar fi bine să se întâmple așa – există și oameni cărora totul li se pare o exagerare. Și scot în evidență latura mai puțin frumoasă a existenței lui Maradona. Care a existat și pe care nici măcar n-a încercat s-o cosmetizeze. Evlavia asta pentru un om care a avut defecte majore, poate la fel de mari precum talentul, care a avut o viață hai să-i spunem agitată, li se pare unora exagerată. Și pedalează pe această idee, întorcându-se împotriva curentului.
Îi știți, nu-i nevoie să vă spun eu despre cine e vorba. Sunt aceia care fix asta vor, să fie împotriva curentului, căci asta li se pare că-i definește. Sunt cei care caută mereu partea goală a paharului, în loc să e bucure de cea plină, care caută zațul din cafea în loc s-o savureze, care văd negrul din caviar, nu gustul, care caută petele din soare și griul din jurul albului, pentru că așa le place. Pentru că așa se simt bine. Nu neapărat pentru că ar căuta perfecțiunea, căci, să fim serioși, perfecțiunea nu există.
Nu, Maradona n-a fost perfect. N-a fost un sfânt. Dar nici n-a pretins asta. Maradona a avut curajul să-și expună public defectele, același curaj cu care își oferea gleznele crampoanelor adversarilor. Căci da, Maradona a fost poate cel mai lovit fotbalist din câți au existat și există.
Maradona n-a fost un model. Să fim serioși și sinceri până la capăt, un fotbalist nu poate fi neapărat un model. A fost un idol, da, dar a fost pentru cei care-și doreau să ajungă fotbaliști ca el, nu să aibă neapărat viața lui. Deși am unele dubii aici. ”Si yo fuera Maradona viviría como él”, zicea Manu Chao în acel cântec celebru. ”Dacă aș fi fost Maradona, aș trăi ca el”, s-ar traduce. Și ar fi fost tare bine ca toți cei care caută petele din soarele vieții lui Diego să se întrebe cum ar fi fost viața lor dacă ar fi fost Maradona. Să te apuci să judeci cu mintea ta existența și faptele altora mi se pare abuziv. Fiecare își trăiește viața așa cum poate, așa cum știe, așa cum crede de cuviință.
”La vida es una tombola”, mai spune Manu Chao pe-acolo. Lui Maradona, tombola vieții i-a dat un talent imens și o foarte slabă capacitate de a-l gestiona. I-a dat însă și o generozitate uriașă, pe care o evocă toți cei care l-au cunoscut, și care a contribuit mult la degradarea lui. Nu vi se pare ciudat că nimeni dintre cei care i-au fost aproape, care au împărțit vestiarul cu el sau care i-au fost adversari acolo, în iarbă, n-a avut dorința să spună ceva rău despre el?
Nici măcar englezii, care chiar ar avea ceva de împărțit cu el. Ascultați-l pe Lineker, care a devenit un om de televiziune chiar mai mare decât a fost ca fotbalist. Cred că Gary era îndreptățit să scoată-n evidență acea latură obscură a vieții lui Diego, în fond era pe teren la momentul acelui celebru henț, la Mondialul din 1986. Și, apropo, cei care vorbesc de înșelătorie, de păcăleală, ar trebui să facă un mic efort și să-și amintească în ce context politic se juca acea partidă. Au cultura necesară, știu că pot face asta. Să-și amintească de războiul acela stupid dintre Anglia și Argentina pentru o bucată de pământ pe care și azi mulți o confundă cu Maldivele și să înțeleagă ce simțea orice argentinian când vedea în față un englez. Argentinienii își doreau să-i vadă învinși atunci pe englezi cu orice preț, chiar cu prețul unei înșelătorii, iar Diego simțea și el asta. ”A la guerre, comme a la guerre”, nu-i așa? Atunci a devenit Maradona erou național, poate mai mult datorită acelui henț, și-așa a rămas. Dar să te chinui să scoți în evidență acel moment dintr-un meci care a oferit cea mai frumoasă fază din istoria fotbalului mi se pare exagerat și ușor patetic.
Și ce-ar trebui oare să facem? Să nu ne mai placă, de exemplu, Van Gogh, să nu ne mai placă Hemingway, să nu ne mai placă Balzac, să nu ne mai placă alte genii care, da, au avut și-o latură obscură. Să-l privim cu alți ochi pe Michelangelo știind că a fost un mic tiran. Să nu mai ascultăm Mozart, doar pentru că prin scrierile lui se regăsesc lucruri abjecte? Sau Beethowen, doar pentru că era bipolar? Să aruncăm din sertarul amintirilor noastre orice urmă de Freddie Mercury doar pentru că știm ce viață a avut? Sau să nu-l mai considerăm pe Eminescu poetul nostru național doar pentru lucruri ce n-au nicio legătură cu minunatele versuri pe care geniul său ni le-a oferit?
Aristotel spunea că nu există geniu fără un gram de nebunie. Iar această afirmație a lui a fost ulterior studiată și confirmată de oamenii de știință. Maradona a fost un geniu, cred că aici suntem cu toții de acord, deci a avut gramele lui, kilograme chiar, de nebunie. A fost un om care a trecut repede de la stadiul de a nu avea nimic la cel în care le-a avut pe toate. Iar asta e greu, e tare greu de trăit. Dar ceea ce-l diferențiază pe Maradona de Messi ori de Cristiano, starurile de azi cu care pe nedrept și absurd e comparat, e tocmai naturalețea cu care făcea totul, pe teren sau în afara lui. Vi-l imaginați azi pe Messi, într-o epocă în care se vorbește cu mâna la gură pe terenuri și totul e atât de ”politically correct”, rostind cu năduf un ”hijo de puta” spre un stadion care-i fluieră imnul? Eu nu. Totul a venit natural la Diego, inclusiv viciile.
Și, da, vorba acelei reclame, puțin mă interesează ce-a făcut Maradona cu viața lui, mă interesează ce-a introdus în a mea. Maradona nu e Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e unic. Dar a fost trimisul lui Dumnezeu în fotbal. Tocmai pentru că Dumnezeu, în măreția Lui, ne acceptă pe toți, chiar așa, cu greșelile noastre.
Să-l lăsăm pe Maradona să se odihnească-n pace. Măcar acum.