Editorial | Andrei Niculescu
Există momente în viață când simți nevoia de o provocare. De un pic de adrenalină, de ceva motivație suplimentară, de un pic de sânge care să circule mai rapid prin instalație. Când simți nevoia să trăiești, să-ți arăți ție, dar și altora, că exiști, că ești capabil, că încă poți face lucruri importante. Că existența ta nu e doar o înșiruire de momente plate, previzibile, un deja-vu ce se repetă zi după zi.
Pe Sergio Ramos îl știm cu toții. Știm ce a făcut, ce a obținut, știm ce a putut, chiar și ce n-a putut. E foarte posibil ca trecerea lui la FC Sevilla să se înscrie în contextul amintit mai sus. E la fel de posibil să fie și o chestiune de orgoliu. E probabil să fie și o legătură sufletească la mijloc, cel puțin așa ar fi normal. E foarte sigur însă că decizia pe care a luat-o îl pune în fața unui examen cum a avut destul de puține în cariera lui. O carieră care, să nu uităm asta, suna cam așa: campion mondial, dublu campion european, de 4 ori câștigător al Champions League, multiplu campion al Spaniei, mai nou și al Franței, plus o sumedenie de alte cupe și supercupe.
Și totuși, despre ce examen vorbim? Nu cumva e o exagerare. Fie, un pic poate că e, dar nu prea mult. Căci nu e simplu pentru nimeni, indiferent de domeniu, să-și desfășoare actvitatea într-un loc în care nu prea e dorit. Mai ales la fotbal, unde se presupune că legătura dintre tribună și vestiar e cheia succesului. Ei bine, în cazul lui Ramos, această legătură are multe semne de întrebare. Poate și de exclamare. Respins sută la sută nu e, dar la fel de adevărat e că nici dorit sută la sută nu e. Iar un sondaj făcut printre toți fanii Sevillei, nu doar în enclava radicală, (”Los Biris”) ar arăta pesemne mai multă respingere decât adeziune. Fiindcă așa e suporterul în general, pentru el contează doar echipa de suflet și nu judecă așa cum ar trebui un pas spre mai bine făcut de un fotbalist. Pas pe care majoritatea celor care-l contestă pe Sergio astăzi l-ar fi făcut, dacă ar fi fost cazul.
În Spania e o vorbă: ”Los que se pelean se desean”. Noi zicem că extremele se atrag. Pentru cei care-l știu pe Sergio Ramos doar îmbrăcând tricoul lui Real Madrid (ulterior al PSG-ului) trebuie amintit că el e un produs sută la sută al clubului FC Sevilla. Și al provinciei Sevilla, căci acolo s-a născut. La 10 ani obținea deja prima legitimație a grupării andaluze, parcurgând apoi etapele clasice până la promovarea în prima echipă, pentru care a debutat când încă nu împlinise 18 ani. Juca fundaș dreapta și impresiona prin vitalitate și caracter, calități ce-i vor fi asociate pe tot parcursul carierei. În august 2005, în ultimele ore de mercato, era transferat la Real Madrid pentru 27 de milioane de euro, foarte mult pentru acea epocă și pentru un jucător de 19 de ani, devenind primul spaniol adus de Florentino Perez, obsedat în acea vreme de atragerea Baloanelor de Aur. Restul se știe. Ce nu se știe sau poate s-a uitat: în acel sezon, 2004-2005, FC Sevilla a bătut pe Real Madrid pe ”Bernabeu” cu un gol marcat de Julio Baptista din pasa lui Ramos, iar pe ”Sanchez Pizjuan” a fost 2-2, cu un gol din lovitură liberă marcat de Ramos. Un punct din 6 luat așadar de madrileni în acea dublă confruntare, iar campioană, la final, a fost Barcelona, care a avut 4 puncte peste Real Madrid.
Plecarea lui Ramos la Madrid a fost privită că o mare trădare de pătimașii fani ai echipei. Chestiune discutabilă totuși, dacă e să privim lucrurile detașat, căci nu-i poți reproșa cuiva dorința de a progresa și, evident, de a câștiga mai mult. De-a lungul anilor au fost momente de tensiune atunci când madrilenii veneau pe ”Sanchez Pizjuan”, cel mai aprins fiind în ianuarie 2017, când, fluierat și înjurat copios în prealabil, Ramos s-a răzbunat bătând cu ”scăriță” un penalty fix în fața peluzei pătimașe și făcând apoi diverse gesturi spre cei cel apostrofau, cerând în același timp scuze celorlalți din stadion.
O MUTARE ȘI DOUĂ ÎNTREBĂRI
Nimic nu făcea credibilă varianta unei reveniri pentru cel devenit din idol un trădător. Și totuși s-a întâmplat. Iar acum se nasc două întrebări. Prima: cum va fi primit Sergio Ramos de cei ce nu l-au iertat atâta amar de vreme? Un prim răspuns avem din comunicatul dat de ”Los Biris”, ramura ultras a suporterilor. Un comunicat în care se vorbește limpede de ”lipsă de respect față de adevăratele valori ale clubului” și-n care se face apel la ”memorie și orgoliu” către suporterii mai puțin radicali. Din experiența altora, știm că memoria mai poate fi ștearsă prin prestații la înălțime, doar că trebuie ținut cont de un aspect: Ramos are 37 de ani și, în ciuda unui ultim sezon bun la PSG, nu mai e cel de-acum 5 sau 10 ani.
A doua întrebare e mai evidentă: ce l-a determinat pe Ramos să facă acest pas? Nu se poate crede că nu știa ce-l așteaptă. Din capul locului trebuie zis că-n ultimele zile a făcut și spus totul după manual. Manualul de PR, iar aici se presupune că-n spatele său e un aparat complex în acest sens. Și-a cerut iertare, a vorbit de greșelile trecutului, a pedalat pe coarda sensibilă (bunicul său, care s-a prăpădit cu acest mare of în suflet după ce a văzut cum nepotul preferat era bălăcărit la greu pe ”Pizjuan”), a scăpat și niște lacrimi, dar a și oferit tuturor informația că a venit pentru un salariu minuscul față de ce a câștigat până acum și de ce propuneri avea. A și exagerat pe alocuri (a zis că avea o propunere de prelungire pe doi ani de la PSG, greu de crezut totuși ținând cont de relațiile sale cu Luis Enrique după ce actualul antrenor al Parisului, pe când era selecționer al Spaniei, i-a refuzat visul convocării în ”națională” pentru Mondialul din Qatar), dar în general a dat bine. Ca la manual, repet.
Întrebarea însă rămâne. După ani de zile în care a încasat 12 milioane net de la Real Madrid, după două sezoane cu 5 millioane net de la PSG, a venit la Sevilla pentru un milion net plus bonusuri. Refuzând bani buni din Turcia și enormi din Arabia Saudită (20 de millioane, net). Răspunsul trebuie, cred, căutat într-un amestec de factori: dorința de a reveni acasă și de a întoarce ceva clubului care l-a propulsat în fotbalul mare, dorința de a repara o imagine deteriorată, dorința de a nu-și pune familia pe drumuri, în special pe soția sa, Pilar Rubio, ce are activitățile sale profesionale la Madrid și-n Spania. Poate ceva proiecte de viitor legate de clubul andaluz (președinte la FC Sevilla e mai lesne de ajuns față de Real Madrd) ori afaceri. Absolut sigur și dorința de a arăta că încă e un jucător care contează în fotbalul mare, nu în cel inundat de banii saudiților ori de glamour-ul american. Orgoliul luptătorului, al omului care a trăit toată viața din dueluri nu din talent, care a dat din coate, la propriu, pentru a deveni ceea ce a devenit. Și ceva îmi spune că undeva, într-un sertar al creierului său, mai există depozitată ideea de a mai prinde un turneu final cu ”La Roja”, în ciuda retragerii anunțate pe rețelele sociale. De la o echipă ca FC Sevilla, cu probleme mari în această perioadă, cu o defensivă ce are o acută nevoie de cineva ca Ramos, această idee, dacă o exista, e mai ușor de pus în practică.
Apropo de orgoliu. Mă gândesc la un singur lucru: ce s-ar fi întâmplat dacă Ramos renunța la el, la orgoliu adică, în vara lui 2021, când s-a crezut mai important decât Real Madrid și n-a acceptat oferta de prelungire sezon cu sezon pe care i-a oferit-o Florentin Perez? Ofertă pe care, de exemplu, au acceptat-o Modric, Kroos, Nacho. L-am fi văzut oare și-acum la Real Madrid?
P.S.
Abia aștept să văd ce primire va avea Ramos pe ”Sanchez Pizjuan” la primul meci oficial (pe 17 septembrie), ce va fi pe 1 octombrie când va merge la Barcelona, cum se va simți pe 22 octombrie, când la Sevilla va veni Real Madrid, și, mai ales, ce se va întâmpla în februarie, atunci când va trebui să joace pe ”Bernabeu”.