Editorial | Antal Putinica
Am văzut filmul de pe Netflix. SCHUMACHER. M-a deranjat de la bun început numele. Nu Schumi, nu Michael, nu Der Kaiser sau orice alt diminutiv ori poreclă primite.
Schumacher. Sec, dur, cumva impersonal. Poate și pentru că producătorii au dorit să confere senzația de documentar. Nu este cazul. În ciuda numelui care sună ca un verdict, filmul începe cald, cu un fir epic complex, hollywoodian, și se întinde pe durata de mare ecran – aproape 2 ore.
Culmea, nu începe pe circuite! Ci în apă, unde cu bucurie am remarcat în primele cadre o țestoasă (îmi place să cred că a fost chiar țestoasa mea de curse). Ca o parabolă, filmul ne trimite spre final în aer, într-o totală libertate, departe de lumea frenetică și dezlănțuită. Pe dedesubt se aud sunete estompate, precum bătăile de inimă, cumva mai potrivite decât liniștea.
Ca și când Michael ar fi fost regele unei lumi întregi, în suma elementelor sale.
Poate că nu a fost rege pentru toți. Dar a fost un campion mondial față de care se raportează orice pilot actual, mai tânăr sau mai experimentat. Eu nu am fost fan Schumi, poate și pentru că l-am acuzat, subconștient, de faptul că i-a luat tronul lui Senna prea devreme. Sau poate că nu îmi plăcea ca om. Cu masca sa impasibilă, călca pe toți cei din jur pentru a-și atinge scopul propus: Damon Hill, Eddie Irvine, Rubens Barrichello, etc.
Eram mai degrabă de partea eteratului Jacques Villeneuve.
Schumi a fost, cred, cel mai bun pilot care a existat vreodată. Imperfect ca om, complet însă atunci când venea weekend-ul de Grand Prix. Fără să fie înconjurat de vreo aura mistică, el nu a avut acel talent supranatural pe care l-a avut Senna. Dar și-a înțeles lipsurile și le-a completat cu muncă. O muncă titanică, de Atlas.
Este exemplul primar al “diversității” și “includerii/incluziunii”, cuvinte dragi contemporanilor, invocate atât de des astăzi. Părinții săi erau simpli angajați iar copilul Michael își repara kartul alături de tatăl său în timp ce mama se ducea la muncă pentru a câștiga câteva mărci. Folosea pneuri aruncate de alții, mai bogați, și se încărca mental plecând de jos. Nu cu ură, ci cu determinare!
Iar bucuria victoriei era infinit mai prețioasă decât un premiu de 263 de mărci germane.
Toți pașii ulteriori ai carierei au venit pe neașteptate, într-o vreme în care Schumi se vedea o viață întreagă doar la volanul unui kart. A avut și noroc, cu siguranță. Ohoo, și cât noroc a avut! Dar a fost acolo, pregătit, atunci când norocul a decis să iasă în lume, la o gură de aer curat. I-a ieșit în față și l-a prins strâns de mână. Știa că este pregătit să se ia la întrecere cu olimpienii Formulei 1.
Mie Schumi îmi aduce aminte de primele comentarii, de discuțiile purtate în contradictoriu cu Noli (fan Schumacher, bineînțeles,) un prieten de la care am învățat atât de multe în ale televiziunii. Poate a fost și vârsta, cu ale sale revolte tinerești împotriva celui puternic. Sau poate acum, pur și simplu, privesc mai blând în urmă pentru că au trecut anii. Nu știu!
Dar cu siguranță au fost și momente delicate, pe care nu le-am uitat și față de care nu îmi pot schimba părerea. Damon Hill, care a pierdut titlul mondial în 1994 în urma unui incident discutabil cu Schumacher, spune în film, cu un zâmbet mijit, că și el ar fi făcut la fel dacă era în locul lui Schumacher. Strecoară un inutil și cocârjat “POATE”. Nu l-am recunoscut pe britanic! Nu îl mai judecă pe Schumi așa cum a făcut-o atunci, nu îl judecă nici măcar cu aceeași măsură cu care o face în prezent când mătură pe jos cu Max Verstappen.
Eu țin minte exact cum s-a întâmplat. Iar gestul lui SCHUMACHER a fost, în 1994, la fel de evident ca și cel din 1997, de pe Jerez.
Inevitabil, politica a prins în gheare ferme și ascuțite Formula 1. Manevre inspirate sau disperate, dueluri tari și decizii discutabile luate de pe margine – toate au în prezent etichete puse imediat. Sunt îndosariate și apoi folosite, complet ieșite din context, numai pentru a justifica un anume moment de partizanat. Cu o armată de “prieteni” sociali în spate, de multe ori pot cârmi concluziile oficiale spre alt rezultat decât cel evident.
Dar asta nu mai ține de film, ține de viață, chiar dacă SCHUMACHER a fost printre primii care au avut de câștigat din astfel de situații. Din echipa lui de la Ferrari (echipă care l-a scos câștigător pe linia boxelor de pe Silverstone în 1998 sau care, mai apoi, i-a pus piedică lui Irvine spre titlu în 1999) nu îi amintesc decât pe Jean Todt și Ross Brawn. Atât.
Și amintesc pentru că în film nu se suflă o iota despre acele momente.
Mi-a plăcut că nu am văzut cifre în SCHUMACHER. Nu s-a bătut de loc monedă pe rezultatele germanului. M-ar fi durut, pentru că recordurile lui Schumi au fost suprascrise peste cele ale lui Senna. Și abia acum am realizat un lucru: Schumi a avut șansa de a se compara pe circuite cu idolul său! De a-l bate “one-on-one”, gustând victoria din sticla de șampanie și nu din pocalul statisticii.
Șansă pe care nu au avut-o nici Vettel, nici Hamilton. Șansă pe care o are însă Max Verstappen!
În SCHUMACHER am descoperit un om pe care nu îl știam. Nici nu prea aveam cum în anii ’90, când informarea se făcea încă din reviste vechi sau corespondență poștală cu echipele din F1. Schumacher a fost un familist convins, un tânăr căruia îi plăcea să se distreze. Nu știam deloc că îi plăcea, la karaoke, să cânte “My way”. Știam însă cât de mult își iubește familia.
Am descoperit-o pe Corinna, sensibilă și tare, cea care i-a luat locul lui Michael la cârma familiei. Realistă, nu crede în divinitate ci doar în ghinion. L-am descoperit pe Mick care ar renunța la orice pentru a mai schimba o vorbă cu tatăl său. Și m-am înmuiat. Schumacher-ii sunt și ei oameni, până la urmă! Iar ce i s-a întâmplat lui Schumi a fost complet nemeritat, o povară atât de grea încât nu poate fi dusă decât împreună.
Nu sunt de acord cu sintagma “marii campioni trebuie să moară în arenă” dar nici nu pot rămâne insensibil la neputința, la prizonieratul destinului pentru Schumi. Și mă gândesc din nou la titanul Atlas.
Citesc rândurile de mai sus. Mai citesc o dată și îmi dau seama că nu știu de ce am scris despre Schumacher. Clar, filmul a stârnit în interiorul meu stări conflictuale decantate într-o nevoie de a reacționa, de a răspunde cumva, fără teama de a mă expune. Fiind în contradicție cu povestea spusă pe Netflix, cei mici nu mă vor înțelege iar cei ce l-au prins pe Schumi și l-au iubit necondiționat, mă vor judeca aspru.
Le răspund tuturor: fără Michael Schumacher, FORMULA 1 NU AR FI CEEA CE ÎNSEAMNĂ ASTĂZI! Și am scris cu sufletul, fără să mă reîntorc pe text, fără să mă corectez. Fără tușa modernă de “political correctness”. Am scris nu din răutate ascunsă și meschină, am făcut-o pentru că am trăit acele clipe, le-am comentat și știu ce am simțit atunci.
Acum, simt doar cât îmi lipsește. El, SCHUMACHER.