Editorial | Andrei Niculescu
Atunci când un fotbalist e fericit se simte foarte repede. Din ceea ce face în teren, în primul rând, dar și din gesturi, din limbajul trupului, din mimică. Aș zice că lucrul ăsta e valabil oriunde și-n orice domeniu de activitate, doar că pe sportivi în general și pe fotbaliști în special obișnuim să-i privim cu multă atenție. Ca să le descifrăm exact asta: starea de spirit. Iar dacă e să-l analizăm cu multă atenție pe Joao Felix în aceste zile, cred că putem observa o evidentă schimbare față de imaginea arătată la Atletico și, în ultimele luni, la Chelsea. Liniștea i se citește pe chip, iar reușitele vin direct proporțional cu această stare, căci, dincolo de toate, creierul e cel care dictează, iar dacă acolo, în creier, există gânduri negative, totul se răsfrânge asupra prestațiilor. Și, din nou, îndrăznesc să spun că teoria e universal valabilă, nu ține doar de fotbal.
În principiu, Xavi nu prea l-a vrut pe Joao Felix. Cel puțin așa a lăsat mereu să se înțeleagă. În orice caz, nu la fel de mult ca pe celălalt Joao, Cancelo, pentru care a ajuns să se contreze inclusiv cu Guardiola. Joao Felix a fost înainte de toate un serviciu făcut de președintele Laporta lui Jorge Mendes, mai degrabă un soi de întoarcere a serviciilor făcute de impresarul portughez. Așa funcționează lucrurile, și iar mă văd nevoit să spun că nu doar în fotbal, când cineva te ajută la ananghie e normal să-i returnezi acel ajutor. Însă nu e doar atât, Joao Felix a fost mereu o slăbiciune a lui Laporta, iar el a recunoscut asta demult, ba chiar a și încercat, la un moment dat, o nebunească operațiune de schimb cu Griezmann, ce n-a putut funcționa din motive pur contabile. Laporta a spus mereu că Joao Felix e fotbalistul pe care l-ar cumpăra dacă ar avea banii necesari. Deja cred că începe să fie preocupat de această temă, căci după cum arată lucrurile pare-se că trebuie deja să se caute prin conturi pentru la vară.
Așadar, Joao Felix a ajuns la Barcelona pe mâna președintelui. Pe la noi treaba ar fi simplă, ce mai tura-vura, șefu-i șef și dictează, iar subalternii se conformează. Observați că nu m-am coborât atât de jos până le termenul de ”slujbași”. La catalani e un pic mai greu, căci subalternul Xavi nu-i chiar un oarecare și nu poți veni să-i zici: ”bah, fii atent că l-am adus pe băiatul ăsta, îl bagi la joc și o să-ți zic eu când să-l schimbi”. Eventual îi sugerezi că, din motive instituționale (totuși și Xavi a beneficiat de favorurile lui Jorge Mendes) ar fi în regulă dacă nu l-ar ostraciza flagrant. Pe de altă parte, n-ar fi prima dată în fotbal când nasul unui conducător miroase mai bine oportunitățile pe care le poate oferi un fotbalist chiar decât antrenorul, mult prea preocupat uneori de încrengăturile tactice.
Joao Felix a bifat deja trei partide în tricoul Barcelonei. Pe prima, cea de la Pamplona cu Osasuna, n-aș pune-o prea tare la socoteală, deși trebuie menționat că victoria catalanilor s-a conturat cu el în teren, în schimb prestația din celelalte două, când a și pornit ca titular, a fost remarcabilă. Dincolo de goluri, pase decisive și alte statistici, gradul de implicare al portughezului a atras atenția, căci exact asta i se reproșa la Atletico. Pe de altă parte, trebuie scos în evidență musai un aspect: implicarea pe care o solicită Simeone e mult diferită față de ceea ce e pus să facă la Barcelona un jucător cu profilul lui Joao Felix. Amintiți-vă doar de Griezmann și de felul în care a impresionat, în perioada lui catalană, cu munca defensivă pe care o făcea, cu care practic venise în bagaje de la Atleti.
JOAO FELIX ȘI PĂREREA LUI XAVI
Am o vagă senzație că Xavi și-a schimbat în mare parte părerea apropo de Joao Felix. Pare să fi devenit cea mai bună soluție în zona din stânga a pătratului pe care-l dispune la mijlocul terenului Xavi, având acea disponibilitate de a se asocia, de a fi mereu o soluție de pasă, având acea liniște de a primi între linii, de a scoate adversar din joc prin dribling, de a pasa repede și, eventual, de a ține de minge, atunci când a cazul. Lucruri pe care la Atletico, din motive știute, nu prea putea să le facă. Într-un fotbal ce tinde să devină complicat, Joao Felix e o simplificare, pe bază mai mult de talent decât de muncă. Până în vară, Xavi nu avea la dispoziție decât un singur fotbalist cu astfel de caracteristici, pe Pedri, care însă a fost stors atât de tare încât organismul său încă fragil a cedat. Acum, în afara lui Pedri îl are și pe Joao Felix, dar îi mai are și pe Gundogan și pe celălalt Joao, pe Cancelo. Cum îi va așeza pe toți în teren, atunci când și Pedri va fi iar funcțional, începe să devină o mică problemă pentru Xavi.
Din punctul lui de vedere, Joao Felix a făcut tot ce-a putut pentru a ajunge la Barcelona. Începând cu acea discuție avută cu Fabrizio Romano (genul de interviu comandat, care explică multe din informațiile ”pe surse” ale jurnalistului italian, asta apropo de servicii și întoarcerea lor) în care și-a expus sentimentele față de Barcelona (din coplărie, zicea el) și dorința imensă de a îmbrăca tricoul ”blau-grana”. Mai mult, a acceptat prelungirea contractului cu Atletico, astfel ca salariul să fie scăzut și să se încadreze în limitele catalanilor. Pare să fi înțeles că, la 23 de ani, cariera lui a ajuns deja la un moment de cotitură și că în caz de nereușită unica opțiune rămâne Arabia Saudită.
JOAO CANCELO ȘI ÎNTREBĂRILE SALE
Cu Joao Cancelo, lucrurile sunt ceva mai simple. Pe el l-a vrut Xavi și după felul în care a pătruns în jocul Barcelonei pare că de la prima plecare a lui Dani Alves catalanii n-au mai avut un astfel de profil în echipă. Valoarea lui Cancelo am văzut-o la City, în parte și la Juventus, și trebuie să menționăm că invenția lui Guardiola, cu fundașul lateral devenind al doilea pivot la mijlocul terenului (invenție pe care o preiau acum din ce în ce mai mulți antrenori, inclusiv Xavi), a început cu el. Abia după plecarea lui a apărut acolo Stones, care e totuși fundaș central la bază și cu toate astea a funcționat de minune. De ce a plecat de la City?, e întrebarea limpede pe care și-o pune toată lumea. Un răspuns clar nu există, dar totul pare să indice un conflict cu Guardiola, urmare a unei ne-titularizări, conflict ce s-a rostogolit și s-a transformat dintr-un mic bulgăre în ditamai avalanșa. Pep acceptă greu derapaje, iar Cancelo încă nu era De Bruyne ca importanță. O altă întrebare, la fel de logică, de ce n-a făcut Bayern un efort ca să-l ia, mai ales știind de dorința lui Pavard de a abandona corabia bavareză? Nici aici n-avem un răspuns clar.
Cu bagajul de la City, cu ce a mai acumulat la Bayern, Cancelo îi oferă lui Xavi ceva mai mult decât un fundaș lateral. Cum va ști Xavi să se folosească de portughez e o mică ecuație a cărei rezolvare n-o știm, căci implică multe alte necunoscute. Ego-ul acestuia e una dintre ele. Cum va reuși Cancelo să dea un restart carierei, e o altă întrebare. Ca și la Joao Felix, și pentru Cancelo pare a fi un moment de cotitură, cu aceeași variantă rămasă în caz de nereușită: Arabia Saudită.
P.S.
Evident că e foarte devreme pentru a trage concluzii și, mai ales, pentru a anticipa cine știe ce performanțe mărețe, însă schimbarea din jocul Barcelonei a fost evidentă. Cartea suferinței, a victoriilor scrâșnite, pe care a tras-o de foarte multe ori Xavi în sezonul trecut, dar și-n meciurile jucate în acesta, a rămas în mâneca antrenorului, cine știe, poate pentru alte ocazii. După două sezoane în care catalanii n-au reușit să iasă din grupă, câștigarea Champions League, de care unii deja au început să vorbească, e doar un vis foarte îndepărtat. Obiectivul rațional ar fi un sfert de finală, însă a visa nu e interzis nimănui. Iar experiența Inter-ului, ce nu îndrăznea să viseze anul trecut pe vrea asta, e dovadă în plus că fotbalul nu e matematică.