Editorial | Antal Putinică
Nu știu de ce mă port compulsiv, astăzi. Vreau să scriu despre câte în lună și în stele, însă gândul îmi tot fuge la MotoGP. Orice aș începe să scriu, termin prin a mă întoarce la finalul de sezon al motomondialului. Un sezon 2020 aparte, din punctul meu de vedere. Și totuși, acum, când ascult piloții depănând amintirile, trag concluzia că a fost mai degrabă un an al marilor regrete (cu câteva excepții: Mir, Binder, Oliveira).
Am început târziu, în iulie, un sezon ce părea compromis la începutul anului. Cu eforturi uriașe, s-au legat până la urmă 14 etape, însă startul a venit abia în vară, după cea mai lungă perioadă de inactivitate din ultimele decenii. Pauza i-a scos puțin din ritm pe unii, dar altora le-a oferit prilejul să se recupereze complet după accidentarile sezonului anterior. Marc Marquez a găsit timpul pentru a-și opera și umărul drept; o operație similară cu cea din 2018, suportată pe celălalt umăr.
Îmi aduc aminte că în testul post sezon de pe Jerez de la Frontera, Marc a căzut și a agravat condiția umărului drept, accidentat deja pe Sepang. Se întâmpla exact acum un an, Marquez făcând deplasarea la Barcelona pe 27 noiembrie, pentru a se interna în Spitalul Universitar Dexeus, unde operează celebrul Dr. Xavier Mir.
Pe același circuit Jerez a căzut și în deschiderea târzie a sezonului 2020, de această dată cu o fractură la umărul drept doar vindecat. Absența ulterioară a campionului Marc Marquez, încă din prima etapă, a lăsat frontul complet descoperit. Firesc, toată lumea a început să viseze. Începutul de campanie fabulos al lui Fabio Quartararo, cu 2 victorii legate în primele 2 etape (pe Jerez la mijlocul lui iulie a fost victoria sa în premieră la clasa MotoGP!) a făcut din francez preferatul caselor de pariuri. Despre public încă nu se putea vorbi, primele 10 etape din sezon fiind fără spectatori, din cauza pandemiei.
A treia etapă a marcat o victorie incredibilă a lui Brad Binder, sud-africanul devenind primul câștigător de MotoGP din țara sa și primul debutant cu victorie de la Marc Marquez 2013. După 3 etape, clasamentul era condus de favoritul Il Diablo cu 59 de puncte, urmat de un alt pretendent la titlu Maverick Vinales, iar pe 4 Andrea Dovizioso. Sfânta Treime! Era o șansa nemaiîntâlnită, scoasă în cale de un destin care se va dovedi la final meschin. Ca o paranteză, după aceleași prime 3 etape, Joan Mir trecea neobservat, cu doar un loc 5 într-o singură cursă încheiată.
Dovi a avut o tresărire de orgoliu în runda următoare, pe Red Bull Ring. Victoria l-a propulsat pe locul 2 al clasamentului, la doar 11 puncte de Fabio Quartararo. Polarizați între DesmoDovi, Il Diablo și Top Gun, nu am luat în seamă avertismentul transmis cu doar o săptămâna în urmă, în Cehia, de Brad Binder. Urma să fie un sezon al premierelor!
KTM-ul nu mai era deloc un prototip de pluton. Miguel Oliveira a demonstrat acest lucru, câștigând și cu motocicleta echipei satelit, Tech 3. Era primul triumf al unui portughez la clasa regină și prima victorie a echipei lui Hervé Poncharal, deopotrivă. Plecat de pe 7 din grilă, Oliveira a câștigat după o luptă ce l-a implicat și pe Pol Espargaro, pilot oficial KTM, care a urcat și el pe podium. Pe același circuit austriac, Joan Mir începea să iasă, constant, în față. Se contura profilul unui campion!
Victorii ale unor piloți cotați cu șanse mai slabe, de ex. Franco Morbidelli sau Danilo Petrucci, au amestecat rezultatele atât de bine, încât cu 3 etape înainte de final, 14 piloți aveau șanse matematice la titlu, fapt consemnat ca atare în istoricul MotoGP. Suzuki a câștigat următoarele GP-uri prin Alex Rins și Joan Mir, ocazie cu care Joan Mir a ieșit campion mondial iar recordul de învingători diferiți pe sezon a ajuns la 9. La timp, aș putea adăuga, pentru că ultima etapă nu a fost deloc reușită pentru Suzuki. Însă Portimao a fost tabloul perfect de final de sezon: victorie acasă pentru Miguel Oliveira, cu plecare din primul pole al carierei!
Gata cu amintirile frumoase! Așa cum spuneam la început, acum ies la iveală regretele. Deloc puține! Danilo Petrucci a făcut un șoc când a primit vestea că v-a părăsi scuderia Ducati. Tot răul înspre bine, însă! Vestea primită devreme, practic înainte de începutul sezonului (Sebastian Vettel vs Ferrari vă spune ceva?) i-a oferit șansa lui Petrucci să semneze cu KTM Tech 3. Și iată cum Petrux rămâne în MotoGP în 2021, iar Dovizioso nu. Andrea Dovizioso, marele favorit la câștigarea titlului în sezonul recent încheiat, lasă motomondialul pentru motocross. Pleacă de la Ducati fără vreun titlu de campion, lăsând în urmă vorbe grele și spectrul unui proces.
La Yamaha, situația este neagră de-a dreptul neagră! Prinși cu motorul “tunat” neregulamentar, i-au fost retrase 50 de puncte în clasamentul constructorilor, ceea ce a echivalat cu pierderea titlului mondial. Echipa oficială, cu superstarurile Valentino Rossi și Maverick Vinales, a încheiat abia pe locul al 6-lea, cu un avans de doar 30 de puncte în fața modestei echipe LCR a lui Lucio Cechinello! Rossi a declarat presei italiene că inginerii Monster Yamaha ascultă piloții, numai pentru a face apoi ce le trece prin cap. Fabio Quartararo, care îi va lua locul în echipa oficială, privește cu regret la motorul lui Morbido, specificație 2019, și nu la prototipul viitor Yamaha. Până și Franco Morbidelli, triplu câștigător de Mare Premiu în 2020, are ce regreta: s-a întâlnit cu șansa vieții și s-a oprit la doar 13 puncte de titlul mondial!
Mie mi s-a părut sezonul nepereche. Aveam nevoie de unul ca Joan Mir, scânteia ce reaprinde focul tinerelor speranțe. Aveam nevoie și de flacăra aproape stinsă, dar din care se pot ridica, precum păsările Phoenix, Ducati și Yamaha. Ați remarcat că nu am vorbit deloc despre Honda. Nici nu aveam de ce. A fost pentru prima dată în istoria MotoGP când un prototip Honda, chiar și de client, nu câștigă măcar un GP! Iar când echipa de uzină termină în urma echipei satelit, cuvintele sunt de prisos.
Mă gândesc că poate asta a și urmărit Marc Marquez.