Editorial | Andrei Niculescu
Nici bine n-am apucat să ne bucurăm că am scăpat de-o grijă învingând Armenia și că suntem mai aproape de obiectivul realist fixat înaintea acestor preliminarii, un loc de baraj, că ne-am trezit pe cap cu o altă problemă. Ne pleacă selecționerul. Bine, nu chiar acum ne pleacă, un pic mai încolo, acum doar ne-a zis că pleacă. Mai stă două meciuri, că așa e înțelegerea, încasează salariul pe lunile astea două, apoi ne arată spatele. Părăsește scena ca un actor grăbit, crede el, care și-a jucat rolul și nu mai are nevoie de aplauze, căci oricum e un neînțeles, iar publicul și presa nu-l merită.
Acum mai bine de-o săptămână, la Madrid, un alt selecționer se certa parte-n parte cu jurnaliștii. Se certa e un fel a spune, că de vorbit a vorbit doar el, iar cearta presupune totuși un schimb de replici. E vorba de Luis Enrique. Care le-a transmis ziariștilor verde-n față că părerea lor nu contează pentru el, că nu citește ziarele și nu se uită la televizor, că nu are de ce, fiindcă știe mai mult fotbal decât toată presa la un loc și are și informații mai multe decât toată presa la un loc. Contextul conflictului era un pic mai amplu și pornea în principiu de la situația deloc bună a Spaniei în actualele preliminarii (situație care, în paranteză fie spus, rămâne valabilă, căci Spania nu e deloc sigură că va putea termina grupa pe locul 1) Era însă generat de modul în care Luis Enrique a făcut selecția pentru ”Final Four”-ul Ligii Națiunilor, în lotul Spaniei neexistând niciun jucător de la Real Madrid (că nu prea avea pe cine să cheme nu a contat prea tare), în schimb erau 4 de la FC Barcelona, inclusiv un copil pe nume Gavi, a cărui carieră aduna câteva zeci de minute la nivel de primă echipă. Ne putem imagina că au existat printre jurnaliștii prezenți și unii care abia au așteptat ca Lucho să-și rupă gâtul contra Italiei, ca să aibă mai apoi ce să-i reproșeze? Eu cred că da. Știm însă cum s-a terminat toată istoria. Cu Spania învingând Italia, pierzând apoi finala cu Franța urmare a unui gol, cel al lui Mbappe, care, cred eu, va schimba în viitor regula ofsaid-ului, lăsând însă o impresie excelentă în fața a două rivale evident superioare, cu un Gavi despre care vorbește acum toată lumea, dar mai ales cu un Luis Enrique având o poziție mult întărită în ochii tuturor. Asta, la Luis Enrique mă refer, până la primul pas greșit, căci, ce să vezi, așa e viața asta a antrenorilor, iar a selecționerilor cu atât mai mult.
Nu vreau să fac aici o comparație între Luis Enrique și Mirel Rădoi. Spaniolul e cunoscut la el acasă ca un tip încăpățânat, orgolios, iar acum, după tot ceea ce i s-a întâmplat în viața personală (mi se strânge stomacul doar când mă gândesc) foarte foarte greu de atins din punct de vedere emoțional, căci dacă ai putut să ieși întreg dintr-o astfel de dramă nimic nu te mai poate dărâma. Însă răspunsul unui selecționer la ceea ce el crede că sunt critici nejustificate ale ziariștilor cam așa trebuie să arate. Acolo, pe teren, prin ceea ce face, cu ideile și filozofia lui până la capăt, nu doar prin declarații țâfnoase și abdicări ce sună a telenovelă proastă.
ȘI, TOTUȘI, CE L-A APUCAT?
Mirel Rădoi nu era cunoscut pe la noi ca un tip încăpățânat. A devenit ulterior, când și-a dat seama că a fi selecționer la echipa mare implică și altceva decât laptele și mierea de la tineret. Ca selecționer, Mirel a avut, la început, cea mai bună presă posibilă, așa cum nimeni n-a avut înainte. A beneficiat și de suficientă gentilețe la primii pași greșiți, la primele momente în care confuzia își făcea loc printre deciziile sale. Și au fost destule, căci Mirel Rădoi e un antrenor care a tot învățat din propriile erori în această perioadă. Iar lucrul ăsta, se pare că uită, la o echipă națională nu prea e normal. O echipă națională nu are nevoie de un antrenor lipsit de experiență, căci aici marja de eroare nu e ca la o echipă de club, implicată în campanii lungi. Am trecut însă cu toții peste acest handicap, deși experiențele Hagi, Răzvan Lucescu și Contra, puși și ei cam devreme selecționeri, ar fi trebuit să ne sune în minte ca niște clopoței de alarmă.
Și totuși, ce l-a apucat pe Mirel Rădoi să anunțe că pleacă tocmai acum? Greu de spus. Final de contract? Să fim serioși, e nevoie doar de un act adițional. Să scoți în față, ca motiv, un așa zis conflict cu presa mi se pare lipsit de maturitate. Mă ofer să-i arăt lui Mirel ce scriau nemții despre Low înainte să plece, deși era un pic campion mondial, ce-au scris francezii despre Deschamps, un pic campion mondial, că despre Luis Enrique tocmai ce-am amintit. Asta e viața de selecționer, asta e viața de antrenor până la urmă, iar de frecușurile astea nu e scutit nici Guardiola, n-a fost scutit nici Zidane, nu va fi scutit, la o adică, nici Klopp. Să-ți iei jucăriile și să pleci înainte să-ți termini treaba, sună a răsfăț mai mult decât a mândrie.
Presa din România nu e cea mai bună din lume. Presa sportivă nici atât. Poate că întrebările ce se pun pe la conferințele de presă sunt de multe ori stupide, lipsite de sens, aruncate doar din dorința de a se crea scandal. Care scandal face însă parte din esența societății noastre, căci presa e, până una alta, o reflexie a acestei societăți. Mirel Rădoi ar fi trebuit să știe că e selecționer într-o astfel de țară atunci când a acceptat acest post.
Obiectivul lui, în mod normal, era calificarea la Mondial, nu calificarea la baraj. Un obiectiv greu de atins, să fim sinceri, în condițiile României de azi. Bărbătește ar fi să duci misiunea până la capăt, nu să lași treaba neterminată. Să mori, cum se zice, cu ideile tale atârnate de gât, pe mâna ta. Sau poate că nu vrea ca numele lui să fie asociat cu ratarea unei calificări. Când a fost dat afară, Cosmin Contra s-a plâns că n-a fost lăsat să joace barajul, deși cunoștea acest risc. Rădoi pare că nu vrea să și-l asume.
P.S. 1
În mărinimia lui, Mirel ne oferă și variantă de înlocuire: Cosmin Olăroiu. Bună, bună de tot, nimic de zis. Dacă a spus-o doar ca să se afle-n treabă, e o altă dovadă a lipsei de maturitate. Cam ca schimbările alea de la Erevan, aș zice.
P.S. 2
E posibil ca toată povestea asta să fie ceva demn de Radio Erevan, că tot am jucat cu armenii, iar finalul să fie exact invers: Mirel Rădoi nu doar că nu pleacă, ci își prelungește contractul. N-ar fi prima dată când una zice și alta face ulterior. Dar asta ar însemna ca toată bruma de credibilitate ce i-a mai rămas să se ducă pe apa sâmbetei.