Editorial, Editorial Andrei Niculescu

ÎNGERII LUI MESSI: SCALONI ȘI DI MARIA

Editorial | Andrei Niculescu

A trecut și Mondialul ăsta, cu toate controversele, contestările și laudele din jurul său, s-a mai dus o competiție pe care am așteptat-o, s-a mai încheiat un ciclu din viața noastră. Și dacă tot a trecut, iar ecourile se sting încet-încet, mai puțin la Buenos Aires și-n Argentina unde cred că nu se vor opri până la Crăciun, zic că merită să încercăm, mai la rece, mai scăpați de fierbințeala momentelor de final, să facem anumite observații, eventual considerații.

O voi face lăsându-l un pic deoparte pe Messi. S-a vorbit și scris enorm despre el în toate aceste ore de după decernarea trofeului, s-au bătut recorduri pe Instagram, pe whats-up, pe facebook și cine mai știe pe unde, cred sincer că s-a bătut și recordul de dezbateri în jurul unor subiecte ce n-au cum să aibă vreodată finalitate, din motive ce țin de firea oamenilor și de felul în care s-a modificat azi gândirea noastră, în epoca rețelelor sociale, de socializare prost înțeleasă, unde nu se acceptă alte păreri și nu se iau în calcul alte opinii. 

SCALONI, UN ALTFEL DE LIONEL

Despre Messi, așadar, mai târziu. Deocamdată aș vrea să scot în evidență câteva personaje ale acestei finale, despre care mulți zic că a fost cea mai frumoasă din istorie, dar, apropo de ce spuneam mai sus, cei ce susțin asta habar nu au cum a fost finala din 1986, cea din 1982, cea din 1970 ori cea din 1974, dar își susțin cu tărie opinia. Un prim personaj pe care vreau să-l supun atenției e Lionel Scaloni. Cel ce a făcut posibilă această performanță a Argentinei, chiar mai mult decât Messi. Și-asta fiindcă fără Scaloni, poate că Messi n-ar mai fi jucat la acest Mondial la fel cum, poate, n-ar fi jucat nici la Copa America. Căci, iată ce repede uităm, Argentina lui Scaloni a luat și Copa America după o lungă așteptare. Scaloni e eroul tăcut al acestor performanțe, e cel care l-a convins pe Messi, cu care fusese coleg, să nu renunțe, după ce Lionel, sătul de eșecuri, exasperat de criticile ce nu conteneau dinspre Argentina, convins pesemne și de faptul că destinul îi ține ferecată ușa succeselor la echipa națională, alesese să se retragă. Scaloni a găsit o cale să-l convingă pe Messi, a găsit cuvintele potrivite, a știut să-l motiveze, poate să-i gâdile orgoliul, iar acum culege roadele.

Nu antrenase pe nimeni înainte să-i fie oferit postul de selecționer. A fost primit, cum altfel?, cu răceală de o presă ce se grăbise, în 2018, să îngroape generația lui Messi. A rezistat criticilor de după Copa America din 2019, unde Argentina a terminat pe 3, un loc, e limpede, departe de așteptările unei țări care, vedem astăzi perfect, își iubește echipa națională de fotbal cu un patos aproape nebunesc, în orice caz greu de înțeles în alte colțuri ale planetei. Scaloni a mers mai departe, iar astăzi nimeni nu-și mai amintește acele critici, toți văd doar uriașele performanțe obținute și o statistică absolut uluitoare: are 57 de meciuri pe banca primei reprezentative și trei trofee cucerite (mai e și ”finalissima” cu Italia, pe ”Wembley”). La doar 44 de ani.

Ce-l face oare pe Scaloni atât de special? Tocmai faptul că nu e special și nici nu vrea să lase impresia asta. Ceea ce vedem la Scaloni e un om absolut normal, ce nu caută să-și ascundă lacrimile atunci când se emoționează (se zice că a plâns de vreo 3 ori pe parcursul acestui Mondial), dar nu se ferește nici să ia măsuri atunci când e cazul, vezi eșecul cu Arabia Saudită, un antrenor care a reușit să aducă în vestiar o liniște suficient de bizară în condițiile efervescenței de afară, să creeze o atmosferă de familie, să stingă orice urmă de frustrare, de invidie, ce ar fi putut să apară. A știut pe cine să-și ia alături, un ”artist” precum Pablito Aimar (vă amintiți plânsul lui nervos, aproape isteric, din meciul cu Mexic), o ”bestie” precum Ayala și o stâncă precum Walter ”El Muro” Samuel, toți foști componenți ai ”naționalei” ce au adus acel ”booster” motivațional extrem de important. Se zice că un selecționer n-are cum să obțină o calitate a jocului la nivelul unui antrenor de club și că principala armă a lui e atmosfera. Starea de spirit, despre care cred că am vorbit și scris de mii de ori. În Qatar, Argentina l-a avut pe Messi, dar a avut și un lot mult sub cele cu care participase la turneele finale de după 1990. A avut în schimb un selecționer, ”heroe del silencio”, care poate și trebuie să fie un model de urmat pentru oricine.

DI MARIA ȘI STRĂLUCIREA DIN UMBRĂ

Un alt personaj rămas oarecum în umbră e Angel Di Maria. Alături de Scaloni e unul din ”îngerii” lui Messi. Ce-ar fi fost această finală de Mondial fără Di Maria n-o să știm, știm însă ce-a fost în finala din 2014, atunci când el n-a jucat. Poate dacă ar fi făcut-o, cine știe, Argentina ar fi avut a treia stea cu 8 ani mai devreme. Di Maria e și el genul de anti-star, genul care nu iese mult în evidență, dar al cărui fotbal nu are cum să nu încânte. ”El Fideo” (nu cred că trebuie să explic acum de unde vine porecla asta) are o performanță rară: a dat gol în toate finalele importante în care a jucat cu Argentina, fie că a fost la Olimpiada de la Beijing din 2008 (mulți au și uitat că Messi are în palmares și titlul olimpic), pe ”Maracana” cu Brazilia în 2021, în ”Finalissima” cu Italia, acum cu Franța. 

Di Maria e prototipul perfect al actorului multi-premiat pentru roluri secundare. Strălucește mereu în umbra cuiva, a lui Messi, a lui Cristiano, a lui Neymar, a lui Zlatan, a lui Mbappe. Rolul principal, vezi episodul Manchester United, nu i se prea potrivește, rămâne de văzut cum vor fi lunile următoare la Juventus. Există și astfel de roluri, există și astfel de oameni fără de care imposibilul n-ar mai fi posibil.

”LIO”

Și-acum despre Messi. Săptămâna trecută, tot aici, scriam așa: ”Da, Messi le-a făcut pe toate până acum! A ucis ani de-a rândul superlative și a făcut, ani de-a rândul, ca adjectivele să se sinucidă. Ar fi ciudat să-l descoperim sau să-l redescoperim acum. Un singur lucru n-a făcut: n-a câștigat un Mondial”. 

Între timp a rezolvat problema asta, așa că filmul vieții sale e acum complet. Un film cu siguranță se va face, mai devreme sau mai târziu, eu i-am găsit și un titlu, ”Lio”, căci e cazul ca acel ”Leo”, cu care-l alintăm pe aici prin Europa, să fie înlocuit de normalul ”Lio”. Un film despre ambiția acelui boț de om care lua o cursă ”Iberia” spre Europa având în bagaje o mulțime de iluzii dar și o groază de probleme. Un David (avea 1,40 înălțime”) într-o lume a ”goliaților”, care-și făcea singur injecțiile în picior, plîngând de durere, fiindcă știa că fără acel tratament de creștere nu are nicio șansă, ce a înghițit cu stoicism diferite episoade de ”bullying”, căci copiii pot fi răi și, pe alocuri, cruzi, mai apoi un tânăr timid, care tânjea după străzile din Rosario, care stătea într-un bloc nu departe de ”Camp Nou”, unde era vecin cu frații Gasol, pe care trebuia să-l ducă zilnic la antrenamente Victor Valdes, căci nu avea carnet, care mai apoi, din primii bani, și-a luat un Seat Ibiza la mâna a doua de care au râs toți, în frunte cu Pique, mai apoi un superstar care a fost protagonistul celei mai aprige rivalități din istoria sportului. Și care, acum, stăpânește lumea. 

Și despre care toți se întreabă ce va face mai departe. La ce formă a arătat în Qatar, momentul retragerii nu se întrevede. Urmează câteva luni la PSG, cu care va încerca să ia și Champions League, apoi o alegere cât se poate de grea: să rămână la Paris sau să revină la Barcelona? Vom vedea în ce măsură dorința familiei, a copiilor în primul rând, îl va face să uite felul în care a fost azvârlit în 2021. La nivel de ”națională”, probabil Copa America din 2024 ce e foarte probabil să se țină în Argentina. Cât despre Mondialul american din 2026, așa cum zice Scaloni, asta rămâne de văzut.

Previous ArticleNext Article

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *