Editorial | Dragos Suciu
Polarizarea actuală a tenisului masculin, ne face să ne atașăm de unul dintre cei 3 mari eroi. Aşa cum pentru o lungă perioadă, toți tinerii microbiști din Romania țineau cu Steaua, Dinamo sau Rapid, cam în aceeaşi manieră, iubitorii tenisului îşi împart simpatiile actuale, mai mult sau mai puțin echitabil, între Roger Federer, Rafael Nadal și Novak Djokovic.
Este firesc, judecând după maniera în care au dominat și domină tenisul cei 3 de prin anul 2004 încoace, însă dacă ne uităm la vârsta celor 3, vom constata că această epocă se apropie de sfârșit. Se spune că după aceea, va fi o perioadă de vid în tenisul masculin, dar această teorie poate fi combătută aruncând câteva săgeți spre o perioadă nu de multa vreme apusă, dar în bună parte uitată.
Anul este 2001.
Boris Becker și Thomas Muster s-au retras din activitate, Pete Sampras nu mai este cel mai bun jucător al lumii și pare aproape de finalul carierei, iar Andre Agassi trăiește pe teren o a doua tinerețe, însă problemele fizice încep sa-i tulbure prezența la turnee (sau cel puțin aşa vom afla câțiva ani mai târziu din excelenta sa autobiografie “Open”).
Apar în schimb câțiva tineri promițători ce confirmă destul de devreme, inclusiv (și mai ales) în turneele de Grand Slam.
Marat Safin câștigă US Open 2000 la doar 20 de ani și devine lider mondial în consecință, iar la un an distanță, Lleyton Hewitt bifează aceleași două performanțe, (culmea, la aceeaşi vârstă ca Safin).
În subsidiar, dar tot la porțile marilor rezultate bat Andy Roddick, Juan Carlos Ferrero sau Sebastien Grosjean. 20 de ani distanță și un peisaj atât de pestriț, raportat la omogenitatea tenisului de astăzi.
Andre Agassi câștiga clar Australian Open în anul 2001, iar Gustavo Kuerten îşi trecea în palmares cea de-a 3-a Cupă a Mușchetarilor și desenează cu racheta, o inimă în mijlocul căreia se așează pe Centralul din Bois de Boulogne.
Wimbledon, bătrânul și tradiționalistul Grand Slam londonez, începea fără un favorit clar. Aşa cum se obișnuia, domnii de la AELTC îşi alegeau capii de serie din turneu fără sa respecte clasamentul ATP la zi, ci folosind criterii bizare, precum un coeficient al procentajului de victorii pe iarbă în raport cu ierarhia mondială. Asta pentru ca tradiția este, într-o oarecare măsură, o formă de rezistență la progres. Parte a farmecului de la Wimbledon ar spune unii.
Vorbeam mai sus despre eroii apuși sau uitați ai anilor ’90, unii dintre ei retrăgându-se din activitate deoarece metodele de recuperare erau foarte departe de cele actuale, iar vârsta „atârnării rachetei în cui” era de cele mai multe ori imediat după schimbarea prefixului în “3”, iar alții continuând în Top 20, însă destul de departe de strălucirea anilor anteriori.
O situaţie inedită, a fost cea a fostului număr doi mondial, triplu finalist de Grand Slam însă fără sa ia laurii vreodată, Goran Ivanisevic.
Titlul la Wimbledon rămăsese iluzia neconcretizată pentru unul dintre cei mai buni jucători ai anilor ’90, poate cel mai bun care nu câștigase vreun titlu major într-o perioada in care acestea erau ceva mai accesibile decât astăzi.
Goran urma să împlinească 30 de ani și ieșise din Top 100 ATP. Locul 125 la startul Wimbledon, asta după ce fusese al doilea jucător al lumii în anul 1994 și în anul1997.
O accidentare la umăr avea să îi scurteze următoarele trei sezoane, însă nu a rămas departe de controverse nici în anul 2000, atunci când la un turneu pe iarbă, a fost descalificat după ce și-a spart toate rachetele și nu a mai avut cu ce să continue meciul.
Imediat după, Goran a dat o declarație auto-ironică și amară, atât de relevantă însă pentru ceea ce avea să urmeze : “Îşi vor aminti întotdeauna de mine pentru că sunt acel jucător care și-a distrus toate rachetele însă nu a câștigat niciodată la Wimbledon”.
După toate aceste probleme, croatul îşi găsea clasamentul într-o zona care nu îi permitea accesul direct pe tablou la turneul său preferat.
Locul 125 în lume și totul depindea de bunăvoința organizatorilor, aceştia oferindu-i un Wild Card pentru a putea juca direct pe tablou.
De aici înainte, a fost scrisă una dintre cele mai frumoase povești din istoria tenisului. Pentru că Goran merita mai mult decât obținuse, iar tenisul în general și iarba londoneză în special, ii datorau ceva.
Primul tur îl aducea în față pe suedezul venit din calificări, Fredrik Jonsson, iar uzanța spune că pentru a confirma oportunitatea acelei invitaţii din partea organizatorilor, trebuie să câștigi cel puțin un meci pe tabloul principal. Goran câștiga cu un triplu 6-4 și răsplătea încrederea AELTC.
Mergea în turul 2 pentru un meci de afiș contra fostului lider mondial și campion de Roland Garros, Carlos Moya. Doar că Moya, precum majoritatea ibericilor, nu s-a descurcat niciodată prea grozav la Wimbledon și a fost în dificultate chiar din primul tur, acolo unde a fost nevoit să revină de la 0-2 la seturi contra unui sportiv venit din calificări, Neville Godwin.
A părut epuizat la ora meciului cu Goran și nu a putut păstra cadența după ce s-a impus în primul set. 6-7 6-3 6-4 6-4 și croatul elimina un cap de serie, asigurandu-și revenirea în Top 100. Era cel mai bun turneu din ultima perioada, deja!
Turul 3, Andy Roddick! Texanul era marea speranță a tenisului american, aceştia văzandu-și gloriile aproape de apus, iar aceasta predare simbolică a ștafetei se făcuse în urmă cu cateva săptămâni, la Roland Garros, acolo unde Andy Roddick îl învingea după un meci încântător în prima rundă pe Michael Chang. Andy intra în această dispută cu Goran drept favorit, însă la acest gen de provocare va fi supus croatul în continuare, tur după tur, adversar după adversar. Doar că cei 11 ani în minus atârnau greu în terenul americanului, iar Goran îşi mai trecea o victorie in cont, 7-6 7-5 3-6 6-3.
Turul 4, săptămâna a doua și privilegiul de a juca din nou în celebrul Manic Monday. Imediat după ziua de pauză, (intitulata Middle Sunday), organizatorii aglomerează toate meciurile din faza optimilor de finală in ziua de luni ce deschide săptămâna a doua, zi denumită în limbaj popular, “Manic Monday”.
Adversarul era o figură cunoscută pentru Goran, un alt jucător de mână stângă, britanicul Greg Rusedski. Se anticipa o dispută echilibrată, însă doar cele 3 seturi au fost strânse (firesc intre 2 jucători de serviciu-vole), toate revenindu-i lui Ivanisevic, 7-6 6-4 6-4.
Ajungea în sferturi de finală și era singurul jucător calificat intre cei mai buni 8 ce nu a fost cotat drept cap de serie înainte de startul turneului. Adversar ii era tânărul Marat Safin, cel care câștigase autoritar US Open 2000, fiind deja una dintre figurile importante ale circuitului. Marat cedase doar 5 game-uri contra lui Arnaud Clement în optimi de finală si era cotat drept principalul favorit la câștigarea turneului în această fază a competiției.
Doar că visul avea să prindă aripi exact aici, aşa cum Goran avea sa spună apoi. Îl învingea pe Safin în 4 seturi, 7-6 7-5 3-6 7-6 și sărbătorea exuberant pe Central. Putea fi anul său, chiar și aşa, în circumstanțe incredibile, iar aşa cum Goran începuse să creadă, specialiștii discutau despre traseul sau fantastic dar îl cotau în continuare cu cea de-a 4-a șansă dintre cei 4 jucători ramași. Ivanisevic, Agassi, Rafter și Henman. Cine spunea că nu au existat figuri emblematice și înainte de Treime?
Tim Henman era cap de serie nr. 6 și părea predestinat să stopeze seceta britanică la Wimbledon. Învinsese în sferturi de finală pe noua senzație a tenisului mondial, Roger Federer, și juca cel mai bun tenis al carierei în acea perioadă.
Goran câștiga primul set, 7-5, însă il pierdea dramatic pe cel de-al doilea în tie-break. Apoi, dezastru în setul 3, 6-0 pentru Henman cu doar câteva puncte câștigate de Goran. Părea a fi finalul, Henman se afla pe un val uriaș de încredere, iar Goran, la cealaltă extremă, era epuizat si foarte nervos. Doar că râul și ramul aveau să îl trădeze pe britanic chiar la el acasă. Ploaia lovește la Londra, iar meciul este întins pe durata a trei zile, ceea ce a distrus ritmul foarte bun al lui Henman. Goran revenea, câștiga în tie-break setul 4, iar în decisiv face break-ul crucial ce l-a purtat spre victorie. A 4-a finală la Wimbledon! De departe cea mai puțin scontată.
În cealaltă semifinală, Rafter îl învingea pe Agassi, iar Goran avea să dispute prima sa finală de Wimbledon contra unui jucător din afara Statelor Unite (Agassi 1992, Sampras 1994 si 1998).
Din cauza amânărilor provocate de ploaie într-o perioadă în care Centralul de la Wimbledon nu avea acoperiș retractabil, finala urma să se dispute într-o zi de luni. Asta a schimbat foarte mult dinamica publicului din tribună, deoarece aristocrația britanică nu a mai avut de ce să bifeze prezența obligatorie la finala masculină duminica, iar pe Central au putut pătrunde suporterii adevărați ai tenisului.
Până în ziua de astăzi, rămâne cea mai pestriță finală de Wimbledon, cu tribunele înțesate de steaguri ale Croației si Australiei, cu suporteri vopsiți pe față și cu tot felul de talismane specifice celor două țări. People’s Monday.
Meciul în sine a fost electrizant, cu Goran impunându-se cu scorul de 9-7 în setul decisiv. Nu a mai putut să îşi țină lacrimile în frâu atunci când servea pentru meci, dar scriind astfel cea mai frumoasă poveste din istoria Wimbledonului.
Singurul beneficiar de Wild Card care a câștigat un titlu de Grand Slam, chiar în momentul în care toți îi vedeau cariera încheiată. Despre finală nu voi spune foarte multe, înregistrarea meciului fiind disponibilă în integralitate pe YouTube, emoția pură prezentă acolo neputând fi bagatelizată de cuvinte. Goran, Wimbledon 2001. Povestea unui erou al maselor împlinește în această vară, 20 de ani.