Editorial | Antal Putinica
Erau zile, în urmă cu aproape 20 de ani, când soarele cădea pieziș, câteodată, pe Benetton-ul lui Fernando Alonso. Iar albastrul deschis al sponsorului Mild Seven se împletea cu galbenul Renault, rezultatul fiind un verde plăcut frumos, ireal. O iluzie care plăcea ochiului de viitor campion. Un verde la care Alonso tânjea, în secret, încă din ’94. Copil pe atunci, campion al peninsulei iberice în karting, Fernando se uita cu jind la televizor și vedea cum verdele Benetton (echipa se numea pe atunci Benetton, fără implicare oficială Renault) este ridicat la rang suprem. Un “oarecare” Michael Schumacher urma să profite de dispariția prematură a lui Ayrton Senna și câștiga primul său titlu mondial, sub aceste culori.
“Îl voi răzbuna pe Ayrton”, șoptea în pernă, probabil, seara, înainte de culcare, Alonso. Nu știa, pe atunci, cât de multe are în comun cu Schumi.
Asemenea germanului, nu avea rival în karting. Și tot ca el, începuse de jos, fără sprijin financiar. La 12-13 ani, făcea și pe mecanicul pregătind go kart-urile celor mai mici pentru a mai face un ban. Era bun, foarte bun, iar un asemenea talent nu avea cum să scape “radarului” din monoposturi. Nici nu a fost nevoie de vreun titlu în 2000, în Formula 3 Internațională, că a și sărit în Formula 1. A debutat în 2001, la Minardi. Nu a prins verdele nici acolo, echipa italiană renunțând la această culoare în 1996.
A fost cooptat imediat de Renault, mai întâi ca pilot de rezervă. Să stea un an în boxă, privind de pe margine, când tocmai gustase din borcanul cu miere al Formulei 1, sunt sigur că nu a fost deloc ușor. Nici nu vreau să îmi imaginez! Dar această decizie a fost, probabil, singura sa alegere buna făcută în primul deceniu al carierei. Primul pole, în doar al doilea start la volanul Renault-ului R23, a venit rapid, în a doua etapă, cea din Malaezia. Podiumul obținut în Asia (primul din carieră, cu record de vârstă la doar 21 ani) nu făcea decât să anunțe că a mai apărut o stea pe firmamentul câștigătorilor de Grand Prix – iar prima victorie a lui Alonso a picat în același an, pe Hungaroring.
Arcturianul (așa îmi place mie să spun, sună de parcă ar fi din altă galaxie) – asturianul, de fapt, tocmai împlinise 22 de ani. Supărat de faptul că în Malaezia, Kimi Raikkonen îl bătuse, devenind la vârsta de 23 de ani 5 luni și 6 zile cel mai tânăr câștigător de GP, Alonso și-a luat revanșa în Ungaria, corectând recordul cu aproape 1 an și jumătate. Pe podium a fost secondat de Kimi, pe atunci pilot McLaren Mercedes, care, galant și rece, i-a cedat recordul statistic ce urma să reziste 5 ani, până la apariția lui Sebastian Vettel. În 2005, Fernando Alonso a devenit cel mai tânăr campion mondial din istorie iar în anul următor cel mai tânăr dublu campion mondial, recorduri ce urmau a fi bătute, culmea, de același Seb.
Tocmai pe Sebastian Vettel l-a înlocuit în acest an la Aston Martin. Și în sfârșit, visul lui Alonso de a trece pe verde s-a împlinit!
Un verde crud, mirosind a iarbă proaspăt cosită și a istorie “British Racing Green”, un verde pur ce l-a adus la un singur pas de podiumul cu numărul 100 din carieră. La debutul petrecut alături de Aston Martin, în Bahrain, “arcturianul” a urcat alături de piloții Red Bull pe un podium ce îl aștepta de 2 ani. În plus, dacă mă uit puțin mai atent în palmaresul spaniolului, remarc că ultimele 3 podiumuri acoperă un deceniu (!) și au fost obținute cu 3 echipe diferite: Ferrari 2014, Alpine 2021 și Aston Martin 2023. 10 ani în care Alonso s-a încăpățânat să rămână pe urmele unui al treilea titlu mondial, în timp ce a “scos la pensie” o grămadă de piloți ce au debutat după el în F1 (unii dintre ei, chiar campioni mondiali): Vettel, Rosberg, Massa, Kvyat, J.E. Vergne, etc.
În 2023, Fernando Alonso pare mai verde ca oricând. Și chiar dacă va face 42 de ani în vară, sunt sigur că nu se gândește deloc la retragere. Din contra! Cu contractul său pe 2 ani, semnat cu Aston Martin, poate lua startul 400 în Formula 1. 400 !!! La podiumul din Bahrain, tocmai ce a bifat plecarea din grilă cu numărul 357, în sine deja record absolut în istorie. Iar 2023 reprezintă al 20-lea sezon pe care îl petrece în mod activ în F1, altă pagină statistică de neegalat – ocazie cu care trece peste cei 19 ani de curse ai lui Schumacher.
Fernando Alonso visează la un al treilea titlu mondial. Nu cred că s-a oprit vreodată, se citește asta pe chipul lui. A trecut senin peste scandaluri (titlul din 2006, duelul cu Lewis la McLaren în 2007, Crashgate în 2008, părăsirea scuderiei Ferrari în 2014, “GP2”-ul McLaren Honda în 2018), a plutit ușor peste apelativele cu care îl gratulau britanicii perfizi (“cunoscuta” poreclă Teflonso, dată de Brundle) iar acum arată lumii întregi ce înseamnă cu adevărat pasiunea, ce înseamnă dăruirea totală. (Îmi vine să fac o reverență adâncă, asemenea “vulturului” pe care l-a făcut faimos chiar el!).
Sunt unii care, chiar și acum, încearcă să îi știrbească din faimă. “Normal că a ajuns pe podium, doar pilotează al 3-lea monopost Red Bull”. Urât din partea lor! Fanii lui Alonso au îmbrăcat și ei armura idolului, devenind de neatins. Și așteaptă ca “El Nano” sau “Nando”, cum îl alintă, să devină din nou campion mondial.
Iar dacă acest vis capătă contur, atunci Fernando Alonso va deveni cel mai experimentat “world champion” după mai bine de jumătate de secol. De la uriașul Jack Brabham încoace.