Editorial | Antal Putinică
Când se referă la Indy 500, americanii spun simplu: “The Greatest Spectacle in Racing!”.
Este și un pic de mândrie, dar și mult egocentrism. Tot ce se întâmplă în sportul american are titlu de campionat mondial. USA nu ține cont de restul lumii, nu cred că au făcut-o vreodată. Și poate că este mai bine așa. Altfel, nu am fi avut această cursă de 500 de mile, sinonimă pentru ei cu aristocratele europene Le Mans 24 ore sau Monaco.
Americanii vor să fie primii în orice. De aceea, în istorie, frații Wright apar drept primii autori ai zborului cu un aparat mai greu decât aerul. Personal, nu pot trece peste faptul că a fost îngropată realitatea, românul Traian Vuia brevetând la Paris, cu jumătate de an înainte, pe 15 mai 1903, aeroplanul-automobil. Aparat care 3 ani mai târziu s-a ridicat de la sol prin propriile mijloace, nu ca planorul lui Wilbur Wright, împins la vale pe niște șine.
Dar am divagat. M-am lăsat și eu cuprins, asemenea americanilor, de mândrie națională.
În Indianapolis, locul de naștere al celebrei curse de 500 mile, au de ce să fie mândri. Au plecat de la un drum de pământ în 1909, pavat cu peste 3 milioane de cărămizi un an mai târziu. Deja zeci de mii de oameni plăteau bilet pentru a-i vedea luptându-se pe cavalerii secolului 20. Premisele corecte fuseseră create, mai lipsea Indy 500. Care a luat ființă în 1911. Aproape 40 de kilograme de aur erau puse în joc ca premiu al primei ediții, ceea ce a făcut ca “Goana după aur” să se mute pe un circuit pe care ulterior numai cele două războaie mondiale l-au închis pentru doar 6 ani în total.
Acum, ovalul de 2 mile și jumătate nu mai păstrează din vechea pistă de cărămizi decât 9 rânduri care dau linia de sosire, plus desenul ovalului cu 4 viraje identice ca banking și denumirea The Brickyard. Evident, faima este subînțeleasă. Aș putea adăuga și tradițiile, însă acestea au fost adoptate, pe rând, în timp. Inclusiv sticla cu lapte oferită câștigătorului. Actualitatea dar și acel “political corectness” pe care americanii îl duc întotdeauna către extreme, au făcut ca laptele livrat inițial direct de la o fermă din apropiere, să fie oferit în prezent în diferite norme de calitate.
Mai bine zis, piloții sunt obligați să bifeze anterior Indy 500 ce lapte doresc să bea în cazul unei victorii. Anul acesta, 24 au vrut lapte integral, 8 au dorit lapte cu numai 2% grăsime și unul singur lapte degresat (Conor Daly, pilot Air Force). În glumă sau în serios, Tony Kannan a plusat dorind laptele rece ca gheața iar James Hinchcliffe a întrebat inocent când va intra pe lista opțiunilor și laptele bătut. Pentru Takuma Sato a fost simplu: lapte cu 2% grăsime, ca în 2017, când a câștigat prima oară.
La startul din 2020, Marco Andretti a plecat din pole. A fost condus în tururile de formare de cele 2 generații anterioare ale clanului Andretti. Astfel, 3 generații se aflau în același timp pe tur (fie el și formal), premieră absolută în istoria motorsportului. Bipostul Honda a fost condus de bunicul său Mario, debutant pe Brickyard acum 55 de ani și câștigător în 1969 (și în 1981, dar asta e doar părerea mea; poveste lungă). Pe scaunul din spate, (CEL MAI RAPID LOC DE PASAGER DIN LUME!, cum altfel), a stat tatăl lui Marco, Michael, pilotul cu cele mai multe tururi conduse (431) în cursa de 500 mile fără a ieși câștigător vreodată. Iar Marco se pare că îi calcă pe urme tatălui, nu bunicului.
Marco a fost mai aproape de o victorie în Indy 500 la numai 19 ani, depășindu-l cu 2 tururi înainte de final chiar pe tatăl său. A intrat primul în ultimul viraj al celor 805 kilometri, însă cu doar 150 de metri înainte de final a fost depășit dramatic de Sam Hornish Jr. A fost al doilea cel mai strâns finish din istoria de numai 90 de ani, pe atunci, a Indy 500.
Intre timp, au mai trecut niște ani. Iar duminică, 23 august 2020, ediția cu numărul 104 a fost câștigată de japonezul Takuma Sato, singurul pilot Indy aflat în activitate care bifează 2 victorii în cursa de 500 mile. Orice om normal, la 43 de ani, se pregătește să devină bunic. Nu și Taku-San. Pentru el, Formula 1 a fost doar încălzirea. Un warm-up în care a demonstrat că și cu o “căruță” precum monopostul Super Aguri-Honda poți depăși campioni mondiali precum Michael Schumacher sau Fernando Alonso.
Speaking of Fernando Alonso: Sato ar trebui să îl mai invite pe spaniol pe Indianapolis. Alonso a luat doar două starturi în Indy 500, în 2017 și anul acesta. Au fost exact edițiile în care a triumfat Takuma Sato.