Editorial | Antal Putinica
Au trecut doar 10 ani și deja l-am uitat. Mărturisesc că am fost și eu aproape să îl uit, îngropat în ritmul febril al sărbătorilor de Crăciun și sfârșit de an. Sau, mai degrabă, în scuze fără de rost. Știa el ce știa, Eminescu, atunci când spunea că mintea noastră este scurtă!
Nu merita asta. A fost mare, a fost uriaș, a fost unic. Și totuși, se pare că ne mai aducem aminte de el doar când Lewis Hamilton îi mai bate vreun record. Păcat, merita mai mult! Până la urmă, multă lume a trăit cu poza lui Schumi la capul patului.
“După 10 ani”. Recunosc, un titlu neinspirat, dar care este singurul ce mi-a venit în minte. Acum, când recitesc textul, îmi pare o imitație ieftină a unui Dumas care încerca să ne transmită că prietenia și respectul dăinuie peste decenii. Nu e cazul și în epopeea lui Michael Schumacher.
În 2013, când toată lumea se pregătea de Anul Nou, într-o festivă zi de duminică, pe 29 decembrie mai exact, a picat ca un trăsnet știrea că Michael Schumacher e în comă. Se afla la schi, în Alpii francezi, cu familia, când a suferit un accident urât. A ales să se întreacă cu fiul său, Mick (pe atunci la doar 14 ani) în afara pârtiei. Schumi era pe schiuri, Mick pe placa de snowboard. O simplă stâncă, mică și neclintită, ascunsă în zăpada afânată, i-a ieșit în cale Kaiserului. Bietei bucăți de piatră nu i-a păsat că vine, în viteză, un mare campion mondial. Fără să simtă măcar, implacabilă ca destinul, a luat în serios întrecerea cu o cască de protecție ce nu avea, din start, nici o șansă.
Schumi a fost luat de la fața locului cu un elicopter și transportat imediat la spitalul “Centre Hospitalier Universitaire” din Grenoble. Era conștient și, probabil, atunci a rostit ultimele sale cuvinte. Cine mai poate rememora poza martor, își aduce aminte că urmele de schiuri ale lui Schumi ieșiseră de pe zăpada bătută de rattrack, undeva în dreapta pârtiei, vreo 3-4 metri. Nu mai mult.
Unii martori, ajunși imediat la fața locului, au spus că era agitat, de parcă știa cât de gravă este situația. Dar acest aspect, ca și tot ceea ce s-a întâmplat după de altfel, sunt simple speculații. Nimeni nu știe exact ce s-a întâmplat cu Schumi în acele momente, nici atunci și nici în cei 10 ani ce s-au scurs.
Schumacher nu a fost un înger, cel puțin eu așa l-am perceput. Am admirat pilotul, am apreciat campionul însă nu mi-a mers deloc la inimă omul. Așa l-am văzut atunci! Sursele de informare erau destul de precare la sfârșit de ani ’90 (și extrem de lente), astfel încât întreaga mea construcție a personajului Schumacher s-a conturat după cursele de Grand Prix pe care le comentam. Și nu mi-a plăcut ce am văzut.
Poate că eram prea tânăr să înțeleg cât de departe te poate împinge motivația. Intuiam că Michael Schumacher era obsedat, de-a dreptul, de curse. Nu aveai cum să nu observi! O obsesie care avea să îl ridice sus de tot, dar în același timp să îl și consume. Undeva, pe drum spre culmile ascunse-n norii zeilor, a uitat să fie om. Cred că plăcerea pură de a concura s-a transformat în obsesia victoriei cu orice preț. O duritate comportamentală reflectată în muchiile drepte ale maxilarului și mai ales în privirea sa glacială.
În plus, nu aveam să diger niciodată faptul că i-a luat locul, într-un fel, lui Ayrton Senna. Era prea mult pentru mine!
Totuși, Michael Schumacher a fost un pilot adevărat. Unul care a muncit enorm pentru a domina mult timp istoria Formulei 1. Îmi aduc aminte de un material, văzut în urmă cu ceva timp, dar care m-a marcat. Era despre NBA. La draftul din ‘84, Michael Air Jordan nu a fost prima alegere, a fost a 3-a. Ulterior, Kobe Bryant a fost a 13-a opțiune. Și unul, și celalalt, au devenit eroi, GOAT’s, prin muncă. Și prin dragostea obsesiva, dedicarea totală pentru sportul ales.
Evident, este nevoie și de talent. Însă Schumi, să ne aducem aminte, nu era cel mai talentat din generația lui. Și nici cel mai bogat. Din fericire, asta a contat prea puțin în anii de karting petrecuți în Kerpen. Atunci, obsesia lui pentru a fi primul avea valențe pozitive. A muncit mult, plecând de jos. Mecanica nu mai avea nici un secret pentru el. Nici vorba de “white privilege”, pe care se bate atâta monedă în prezent! Avea ținta fixată pe locul întâi și pentru asta a trebuit să îi înfrângă pe cei mai bine văzuți ca el, pe filiera de juniori Sauber. A trecut de Karl Wendlinger, ba chiar și de Heinz Harald Frentzen, cu a cărui iubită s-a și însurat în cele din urmă. A luat, de fiecare dată, cele mai potrivite decizii în momentele oportune, fără să îi pese de ce spune lumea. Stau mărturie cele 7 titluri mondiale și dragostea cu care îl îngrijește și protejează Corinna în prezent.
Cine a trăit perioada Schumacher, știe că a fost un tip dur. Amintirile urâte au însă tendința de a se topi cu anii, astfel încât ajungem să privim în urmă doar cu drag. Se spune că nu avea prieteni, însă nu-i adevărat! Trebuie doar să vezi materialele cu Schumi în vacanțe sau la petreceri, pentru a înțelege cât de cald și deschis putea fi în afara circuitelor. Unii i-au rămas apropiați pe viață și îl vizitează regulat în prezent.
Schumi a fost un familist convins. Dacă spre finalul carierei a început să privească și în altă parte, atunci o făcea spre soție și copii. Îmi aduc aminte interviul RTL (îl am salvat pe undeva) cu el și Jos Verstappen. Dintre piloți, Jos a fost, cred, cel mai apropiat prieten al lui Schumi, dacă nu cumva singurul. Pe cât de dur se purtau pe circuite pe atât de apropiați erau în rest. La un moment dat, prin 2002 parcă, Schumi a rostit în acel interviu, profetic: “… în prietenia noastră, nu ne-am certat niciodată pentru racing. Copii ar putea fi un argument serios, dacă vor concura unul împotriva celuilalt”.
Ambii copii au ajuns în F1 cam în același timp: Max Verstappen și-a depășit tatăl și este triplu campion mondial în timp ce Mick, băiatul lui Schumi, a părăsit definitiv cursele de Grand Prix. Probabil, cu Michael mentor și prezent în boxa echipei, micul Mick ar fi devenit mare. La fel de mare ca tatăl său! Dar destinul a hotărât un alt drum. Un destin crud, injust fără intenție, în care Schumi este imobilizat la pat și plânge uneori, când își vede prietenii.
După 10 ani, încă ne raportăm la statistica acestui uriaș al Formulei 1. Așa cum urez tuturor în aceste zile, îi urez și lui La Mulți Ani! Deși o fac cu inima strânsă.