Editorial | Andrei Niculescu
Am aflat care va fi prima semifinală din acest sezon de Champions League. Calculele hârtiei, pe care, dacă suntem detașați și n-avem simpatii, le facem mereu sperând că vor fi încălcate, căci, nu-i așa, surprizele fac viața mai frumoasă, calculele hârtiei așadar mergeau spre un duel PSG-Atletico. Din varii motive, asupra cărora nu mai insist, căci oricum n-ar avea niciun sens. Vom avea PSG-Leipzig, jumătate din calcule deci, dar ce aproape am fost să avem o semifinală cu totul și cu totul surprinzătoare.
Va fi un duel german la nivelul băncilor tehnice, între un antrenor foarte tânăr, Julian Nagelsmann, 33 de ani, și un altul instalat în zona maturității din toate punctele de vedere, Tuchel. Amândoi în căutarea gloriei, amândoi reprezentanți de seamă ai unei școli, cea nemțească, unde nu e absolut deloc necesar să fi jucat fotbal de mare performanță pentru a primi șansa de a antrena, amândoi cu o certă aplecare spre latura estetică, spre fotbalul ofensiv, plăcut ochiului, mari admiratori ai lui Pep Guardiola, dar și dovedind o fidelitate remarcabilă față de aspectele tactice care, iată, nu exclud posibilitatea de a juca frumos. Faptul că Nagelsmann i-a scos din Champions League, pe rând, pe Mourinho și Simeone arată clar că te poți folosi de tactică și pentru a crea, nu doar pentru a distruge ceea ce crează adversarul.
DEZAMĂGIREA NUMITĂ SIMEONE
Săptămâna trecută scriam tot aici că mizez pe Simeone. Aveam argumentele mele, mi se părea că acest format avantajează o echipă ca Atletico, capabilă să aglutineze fără mare efort presiunea unui adversar mai combinativ și, de cele mai multe ori, mai bun. Sunt evident dezamăgit. Nu pentru că aș fi un mare admirator al stilului propus de Simeone, căci nu sunt, ci pentru că-mi place pasiunea cu care înconjoară tot ceea ce face în fotbal. Inclusiv îmi place faptul că nu se dezice de ideile lui, de stilul lui, în ciuda criticilor.
Ei bine, de data asta a pierdut clar din punct de vedere tactic duelul cu mai tânărul său oponent. Simeone a părut obosit în fața efervescenței și energiei lui Nagelsmann și absolut deloc inspirat. Având în față o partidă în care beneficia de statutul de favorit, Cholo s-a blocat, dar și-a blocat și echipa, dusă într-un soi de teritoriul al nimănui. Nici mingea n-a dorit-o Atletico, dar nici mare lucru n-a făcut ca să împiedice dezvoltarea jocului celor din Leipzig, deși sunt convins că Simeone știa bine cum pornesc nemții la atac. Iar organizarea defensivă atât de lăudată a madrilenilor a lăsat mult de dorit, faza primului gol marcat de Dani Olmo fiind cea mai bună dovadă, căci Leipzig avea la acea fază pornită din bandă mai mulți jucători în careul lui Oblak decât Atletico. Cât despre păstrarea timp de 60 de minute a lui Joao Felix pe bancă parcă nici nu mai am ce să comentez. Această idee mi se pare esența strategiei lui Simeone în fața unui adversar pe care cam era obligat să-l bată. De fapt, cred că aici e marea problemă a lui Cholo, îi vine de minune haina echipei cu șansa a doua, dar când devine favorit, vezi și returul cu Juve de anul trecut, începe să-l cam strângă la umeri.
Mulți văd în Lepizig noul Ajax. Și pentru că fotbalul lor seamănă. Cu banii veniți din băuturile energizante, Nagelsmann a construit la Lepizig o echipă plină de energie, fluidă și fără complexe. Care se descurcă, iată, și fără cel mai bun om al său, Timo Werner, pe care cred că-l încearcă o undă de regret pesemne că s-a decis să renunțe prea ușor la această campanie europeană. Chiar dacă banii n-ar reprezinta o problemă, Leipzig n-a acționat precum City ori PSG, strategia sa a fost alta. Cu bani s-au luat talente, promisiuni și un șef de proiect, în persoana lui Nagelsmann, dar nu vedete consacrate. Dar foarte probabil viitoare vedete. Rețineți doar numele lui Upamecano, o bestie pe care cred că ar vrea-o acum toată Europa. Sau Kampl, un mijlocaș creat parcă în laboratorul lui Simeone.
AMENINȚAREA NEYMAR
În semifinale, în fața lui Lepizig vine PSG. Cu Tuchel, fostul ”șef” al lui Nagelsmann în perioada când unul se apucase de antrenorat, iar celălalt era bântuit de angoasa unui talent de fotbalist inexistent. Vine PSG cu un moral în stratosferă, cu Di Maria și Verratti, cu Mbappe refăcut și cu un Neymar într-un moment de formă pe care nu l-am mai văzut până acum la Paris.
Mi se pare absolut straniu că există voci care aproape disprețuiesc tot ceea ce a făcut Neymar în partida cu Atalanta. Care-l acuză de toate cele, fără să privească atent la detalii. Cu Atalanta, Neymar a fost mai bun chiar decât cel din istorica ”remontada” a Barcelonei contra Parisului. A luat echipa pe umerii săi, nu s-a ascuns niciodată, n-a renunțat niciodată, nici măcar atunci când se vedea clar că nu prea are cu cine juca. Unui talent ca Neymar nu-i poți cere să se subordoneze sută la sută unui plan tactic, pentru că Neymar nu are niciodată aceeași soluție în situații de joc similare. Unui talent ca Neymar trebuie să-i oferi însă coechipieri care să-l înțeleagă și cu care să se înțeleagă. Cum ar fi Mbappe. Iar un talent ca Neymar trebuie înțeles și atunci când are 20-25 de minute mai puțin bune, cum a fost cazul în repriza a doua cu Atalanta, până să intre Mbappe.
Neymar de azi îmi pare mai bun decât cel de la Barcelona. Acum e bine din punct de vedere fizic, pare foarte concentrat și dornic să arate ce poate. Parcă a înțeles că are nevoie de un trofeu major la PSG pentru ca lumea să poată într-un final uita salariul său aproape obscen și scandaloasa sumă de transfer de acum 3 ani. Paradoxal, poate face asta exact în anul în care nu se decernează Balonul de Aur.
P.S.
Pentru felul în care a jucat în acest sezon, pentru starea de spirit pe care a știut s-o arate tuturor în momente complicate, pentru că n-a încetat niciodată să creadă în șansa ei, chiar și pentru felul în care a fost eliminată, Atalanta merită o reverență. Echipe ca Atalanta fac fotbalul mai bun, dar și mai frumos.