Editorial | Antal Putinica
Am rămas sensibil după accidentul lui Romain Grosjean de anul trecut. Francezul, în Grand Prix-ul din Bahrain, a ieșit din flăcări când aproape că îmi pierdusem speranța. Recunosc, acele 28 de secunde petrecute în direct mi-au părut o eternitate, în care am avut timp să mă gândesc și la scenariul cel mai urât posibil. Mă bucur că m-am înșelat! Grosjean, cu zâmbetul său sincer de copil, ne-a salutat a doua zi de pe patul de spital și ne-a luminat viața întocmai ca o pasăre PHOENIX ce se scutură de cenușa din care a renăscut și își întinde maiestuos aripile, gata de zbor. Gata de viață!
Weekendul trecut am realizat că, de-a lungul parcursului de comentator, am trecut prin multe clipe dificile. A trebuit să îmi recapăt ECHILIBRUL și să găsesc cuvinte potrivite (sic!), care reușeau cu greu să treacă de nodul din gât, pentru a-mi lua rămas bun de la un Shoya Tomizawa, un Marco Simoncelli sau Luis Salom. Ori pentru Allan Simonsen, Justin Wilson sau Anthoine Hubert. Nu a fost deloc ușor. Nu va fi niciodată.
Însă același weekend trecut mi-a strecurat la purtător puțină speranță, mărunțiș în buzunarul sufletului. Nu au fost monedele pentru luntrașul de pe Styx, din contra. Am găsit ca prin minune câțiva bănuți suficienți pentru o cafea bună care să mă trezească și să mă îndemne să merg mai departe. Astfel am redescoperit SPERANȚA, într-o ceașcă cu cafea întocmai ca la ghicitoare.
Marc Marquez a demonstrat tuturor că voința este mai presus de orice. A câștigat în MotoGP când puțini, foarte puțini, îl mai credeau în stare să o facă. Sam Schmidt, șeful tetraplegic al liderului din Indycar – Pato O’Ward, S-A RIDICAT în picioare pentru a dansa la nunta fetei sale, așa cum a promis. Iar Juan Manuel Correa a arătat, într-un arc peste timp de 2 ani, că decizia de nu fi de acord cu amputarea picioarelor, cu riscul asumat de a muri din această cauză, a fost cea corectă. Correa pilotează acum din nou în Formula 3.
Nu vreau să le spun minuni, deși unora li se par. Eu spun doar că oamenii sunt minunați! Dragostea pentru viață, pasiunea pentru sport și dârzenia de a-și impune voința asupra sorții potrivnice – acestea sunt elementele care definesc caractere imuabile precum cele de mai sus. Omul este trecător, FAPTA rămâne. Ar trebui să luăm aminte.
Și vreau să închei cu o altă paranteză peste timp, de această dată una personală. Am început povestea de astăzi cu Romain Grosjean, despre care v-am spus că aproape îmi pierdusem orice speranță că va ieși viu din INFERNUL flăcărilor, anul trecut. Vreau să închei cu accidentul care m-a marcat cel mai mult, unul de care mi-am readus aminte acum câteva zile când am comentat Indycar, de pe Road America, pentru Sport Extra. Eram în comentariu și în 2006, când pe același circuit american de legendă s-a întâmplat accidentul lui Katherine Legge.
Înaintea ultrarapidului viraj 11 (kink-ul dinaintea coborârii spre virajul Canada – abordat de monoposturile Champ Car la vremea respectivă cu aproape 270 km/h) britanica a rămas fără aripa spate și a ieșit brusc de pe pistă, lovind dur parapetul exterior. În urma impactului, monopostul S-A ÎNĂLȚAT 4 metri în aer iar gardul de protecție pur și simplu a tocat mașina, din care cel mai mare rest rămas a fost cockpitul. Doar atât! Au fost necesare 2 trailere pentru a fi ridicate toate bucățelele împrăștiate pe sute de metri pătrați.
Am rămas atunci fără glas. Eram încă sub impresiile unui alt accident, petrecut recent, în luna anterioară, pe același circuit situat în parcul Elkhart Lake, în care Cristiano da Matta era cât pe ce să își piardă viața după ce a lovit o căprioară. În plus, ceea ce văzusem în direct cu Legge a fost devastator. Era IMPOSIBIL să se poată supraviețui unui astfel de impact! Nici nu îndrăzneam să sper.
Au urmat 3 sferturi de oră agonizante, în care am așteptat deznodământul. După care s-a întâmplat MINUNEA! Katherine Legge, tânăra debutantă în CART, luptătoarea în roz ce își asumase rolul de a milita în lupta împotriva cancerului, a apărut în fața camerelor scuzându-se timid că trebuie să treacă mai întâi testul medical. La întoarcere, zâmbind un pic forțat pe sub ochelarii de soare, primele cuvinte ale lui Legge au fost: “(Mă simt) puțin zguduită, dar sunt ok după cum puteți vedea.” A încheiat simplu și la obiect: “Nu îmi amintesc nimic. Când mi-am dat seama ce urmează să se întâmple, vă spun sincer că am închis ochii și i-am ținut strâns închiși până s-a terminat totul.”
Iar totul, câteodată, se termină cu bine.