Editorial | Andrei Niculescu
Există o vorbă pe la noi: ”Mai bine un sfârșit de groază, decât o groază fără sfârșit”. Nu se referă ea neapărat la fotbal, vine mai degrabă din zona socială, a vieții în cuplu, dar se regăsește întru totul în ceea ce se petrece în aceste zile la FC Barcelona. Care, într-un târziu, după un nou eșec, cel cu Rayo, l-a demis pe Ronald Koeman.
Tot ceea ce se întâmpla la gruparea catalană începuse să devină o groază ce părea fără sfârșit. Din eșec în înfrângere și din exprimări mediocre în prestații lamentabile, Barcelona intrase pe un tunel ce nu oferea perspectiva luminiței de la capătul lui. Într-un fel nu oferea nicio perspectivă, devenise o aventură. Pentru Koeman, sfârșitul de groază a venit sub forma unei demiteri, în creierii nopții, la 10.000 de metri altitudine, la bordul unui avion ce aducea echipa înapoi acasă de la Madrid. După încă un eșec, după încă o partidă în care nimeni nu a înțeles ce joacă, de fapt, Barcelona lui Koeman.
Sincer, nu știu dacă a înțeles cineva chestia asta în toate lunile astea în care olandezul a pregătit echipa. Am mai spus-o și o voi repeta, Koeman e un antrenor onest. Și profesionist. Poate că și unul bun, indiferent de ceea ce i s-a întâmplat. Am văzut zeci de tehnicieni dați afară de un club care fac performanță la altele, iar Tuchel e ultimul exemplu în acest sens. Mai e Koeman și foarte legat de Barcelona, căci altfel e greu de explicat renunțarea la o echipă națională precum a Olandei, pe care o readusese pe linia de plutire, înainte de un European care nu se știe ce-i putea aduce, pentru a prelua o grupare în derivă precum a catalanilor la acel moment. Să nu uităm, Koeman a acceptat să vină antrenor la o echipă pe care Bayern o demola cu 8-2 în Champions League. Statutul său de mare glorie, golul de pe ”Wembley”, dovada clară de atașament față de culorile echipei și repunerea acestei corăbii, la un anumit moment, pe linia de plutire nu garantează nimic. Doar rezultatele o fac. Iar rezultatele lui Koeman, în principal cele contra adversarilor importanți se știu.
Ceea ce, în principal, i se reproșează e că Barcelona a pierdut, în toată această perioadă, ”by default” partidele care contau. Din La Liga și Champions League. Că a mai pierdut și altele, vezi ultimul eșec, ce i-a fost fatal, cu Rayo, reprezintă deja circumstanțe agravante. Și mai e renunțarea la un stil de fotbal pe care fanii catalani îl considerau aproape marcă înregistrată. Culoare-n obraji avea, în toată această perioadă, doar Koeman, căci fotbalul Barcelonei a fost trist. A rămas posesia, dar chestia asta semăna mai mult a obligație, căci pare limpede că echipa nu dorea mingea, fiindcă nu știa ce să facă atunci când o avea. Împotriva lui Koeman au jucat și adversarii din teren, dar și istoria recentă a acestui club. Iar meciul ăsta era imposibil de câștigat, căci Koeman, deși olandez, e foarte departe ca filozofie de cea a lui Cruyff.
Va rămâne Koeman în istoria Barcelonei drept antrenorul care i-a aruncat în luptă, cu mult curaj, pe Pedri, Gavi, Nico Gonzales, Araujo, chiar și pe Ilaix, deși acesta din urmă l-a trădat ulterior. Ca antrenorul ce și-a asumat un primă revoluție în vestiar, preluând el munca deloc plăcută pe care ar fi trebuit s-o facă președintele, aceea de a le comunica jucătorilor că nu mai au de ce să stea. Ca antrenorul ce a fost nevoit să ia totul de la capăt după plecarea lui Messi. Ronald Koeman face parte din istoria Barcelonei. Din păcate pentru el, golul marcat în acea finală de pe ”Wembley”, care în mod cert le-a schimbat viața catalanilor, aproape că a fost uitat (vezi incidentele de după ”Clasico”), ceea ce e nedrept, dar e o consecință a vremurilor pe care le trăim. Omul cu golul de aur a fost dat afară tocmai din lipsa golurilor.
XAVI, URMAȘUL NATURAL AL LUI GUARDIOLA ȘI CRUYFF
Iar acum va veni Xavi. Asta dacă nu se întâmplă altceva, căci în fotbal, mai ales la Barcelona, e posibil orice și până nu e anunțat oficial totul e un mare semn de întrebare. Un pas natural, logic, pe care președintele Laporta ar fi trebuit să-l facă, poate, mai devreme. Eventual astă-vară, când Laporta a încercat să scape de Koeman, pe care-l vedea ca o moștenire a fostului președinte, dar s-a lovit de situația financiară ridicolă prin care trece clubul. Se mai spune însă că Laporta a fost și încă este un pic reticent față de Xavi. Mai întâi pentru că a făcut parte din echipa lui Victor Font, contracandidatul său la alegerile din primăvară, mai apoi pentru că nu e sigur că are experiența necesară unui astfel de moment. Poate că Laporta și-a dat seamă ulterior că și Guardiola a făcut parte dintr-o echipă rivală la alegerile din 2003 (ceea a lui Luis Bassat, care-l avea pe Guardiola director sportiv, chiar pe Ronald Koeman antrenor și pe Cristi Chivu ca unul dintre transferuri), iar apoi se știe ce bine a funcționat colaborarea lor. De fapt funcționează și-acum, căci Pep pare să fi preluat rolul de sfătuitor din umbră al președintelui, rol pe care-l avea Cruyff.
Așa cum Guardiola a fost urmașul natural al lui Cruyff, dar între plecarea olandezului și venirea lui Pep s-au scurs ceva ani și pe bancă s-au perindat câteva nume, la fel și Xavi pare urmașul natural al lui Guardiola. Aceste luni petrecute în Qatar i-au adus lui Xavi acea vitaminizare de care are nevoie oricine începe o meserie nouă. La fotbal e de multe ori ca-n medicină, experiența vine din cazuistică, eventual din eșecuri, deși e o diferență limpede între urmările greșelilor din medicină față de cele din fotbal. Dar un antrenor poate învăța din eșecuri, dacă e capabil s-o facă și are și unde. În Europa e mai greu, aici răbdarea nu prea există, dar pentru Xavi perioada Al Saad a fost una de acumulări succesive, excesive la un moment dat, căci subjugase competiția internă în această țară. Faptul că l-a refuzat pe Bartomeu, în ianuarie 2021, când abia avea câteva luni de practică, ne arată că fostul mijlocaș are la fel de mult capul pe umeri și în afara terenului precum o avea în teren.
Marea provocare pentru Xavi nu e neapărat ieșirea la liman cu această echipă a Barcelonei. Care nu e atât de rea la nivel de nume precum a arătat-o jocul în ultima perioadă. Provocarea pentru el e conviețuirea cu foștii coechipieri, Pique în primul rând, pe care toată lumea îl vede viitor președinte, dar și Busquets, Jordi Alba ori Sergi Roberto. Oameni cu greutate în vestiar, cu care Xavi a fost coleg și cărora acum trebuie să le devină, păstrând proporțiile, șef. Și, eventual, împotriva cărora să ia anumite decizii.
În 2014, într-un program de televiziune ce i-a fost dedicat lui Cruyff, jurnaliștii l-au adus în studio, alături de olandez, pe Xavi. Iar Cruyff i-a zis, în direct, bănuind încă de-atunci că Xavi se va orienta spre antrenorat, cam așa: ”dacă observi că un jucător nu face ceea ce-i ceri, scapă de el, indiferent cine e. Dacă nu poți face asta nu poți sta pe banca unei echipe mari”.
Mingea e acum la Xavi. Pe teren știa perfect ce să facă atunci când o primea. Pe bancă însă e infinit mai greu.
P.S.
Manchester United l-a confirmat, încă o dată, pe Solskjaer. Mă tem însă că nu va mai trece mult și va avea parte și norvegianul de acel sfârșit de groază, căci și pe la United există senzația unei groaze fără sfârșit.