Editorial | Andrei Niculescu
Sezonul de Premier League pe care tocmai l-am încheiat a fost pentru Pep Guardiola cel de-al 11-lea din cariera lui de antrenor. Mult sau puțin, nu contează, e chestie de vârstă, iar asta nu se analizează, e beneficiul sau paguba fiecăruia. Din 11 campionate, Guardiola a câștigat 8, câte trei cu Barcelona și Bayern, două cu Manchester City. Și a mai venit de două ori pe locul secund, o dată pe locul trei, la primul lui sezon la City, când acomodarea cu fotbalul englez n-a fost atât de simplă precum cred că și-o imagina.
Guardiola e un caz destul de ciudat în lumea asta a fotbalului. Mai întâi pentru că de fiecare dată când n-a reușit să câștige un campionat, parcursul său a fost privit drept un eșec, a fost analizat pe toate fețele, cusut, descusut, măsurat. Și, poate totuși cu asta ar fi trebuit să încep, pentru că n-a reușit să facă nimic grandios în Europa de când a plecat de la FC Barcelona. Și de lângă Messi, Xavi, Iniesta. Cu care a bifat, în Champions League, două finale câștigate și două semifinale. De-atunci, Guardiola a tot coborât în această competiție. De trei ori la rând eliminat în semifinale la Bayern, de trei ori la rând eliminat în ”sferturi” la City.
Fac parte din categoria celor care-l admiră pe Guardiola și n-am ascuns asta. La fel de tare îl admir și pe Simeone, chiar dacă e un pic opus lui Pep, fiindcă în general îmi plac oamenii care-și fac meseria cu pasiune și trăiesc pentru ea. Îmi place teribil și Klopp, îmi place teribil Zidane, la un moment dat mi-a plăcut și Mourinho, doar că Mou a luat-o în ultimii ani pe o pantă care nu-l ajută. Pentru mine, antrenorii momentului sunt Klopp, Zidane, Guardiola și Simeone. Abia apoi vin ceilalți.
CÂND LOCUL DOI NU E NEAPĂRAT UN EȘEC
Până la duelul dintre Zizou și Pep de săptămâna viitoare, merită aruncată o privire la acest Guardiola vs Klopp din Premier League, care a ridicat teribil nivelul de interes al campionatului englez, dar cred că a ridicat teribil și valoarea celor două grupări. Sezonul trecut a pierdut Klopp, sezonul acesta a pierdut Pep, dar se poate oare vorbi de un eșec în cazul celor doi în respectivele situații? Nu neapărat. Un nu răspicat nu se poate spune, în fond locul doi nu e ceea ce-și doresc acești oameni, de acea am spus nu neapărat. Iar explicația vine din parcursul grozav al competitorului în aceste două situații.
Când Klopp a venit pe doi în urma lui Guardiola nimeni n-a văzut în asta un eșec major al tehnicianului german. Și cred că nimeni nu l-ar fi judecat foarte aspru nici în situația în care n-ar fi luat Champions League. Făcuse și el transferuri costisitoare, totuși Van Dijk, Alisson, Keita n-au fost chiar ieftini, și toată lumea a fost de acord că Liverpool a făcut tot ce-a putut în această cursă cu un adversar mai bine pregătit.
Cam asta cred că s-ar putea spune și despre City la finalul acestui sezon. A făcut tot ce-a putut, a dat 102 goluri, dar, la un anumit moment, n-a mai putut continua lupta. În special din punct de vedere mental, după două titluri consecutive. La acea dorință fenomenală a ”cormoranilor” de a lua un campionat după 30 de ani, City n-a putut răspunde. Sau mai bine zis Guardiola n-a putut răspunde, n-a putut să capaciteze vestiarul, n-a putut să stimuleze jucătorii ca înainte. Și cam la fel i s-a întâmplat în ultimul lui sezon la Barcelona, 2011-2012, când a pierdut duelul cu Mourinho.
În acest sezon, Liverpool a câștigat o grămadă de meciuri pe care mulți le vedeau, la un moment dat, pierdute. Spre diferență, City a pierdut o grămadă de meciuri pe care mulți le vedeau ușor de câștigat. Pentru Liverpool, dopingul moral al acelui meci retur cu Barcelona s-a menținut pe tot parcursul sezonului următor, pentru City amarul din eșecul cu Tottenham n-a mai putut fi îndulcit. Eu unul regret și-acum că n-am putut vedea o dublă în semifinale între City și Ajax și, eventual, o finală între City și Liverpool. Iar faptul că Liverpool nu poate fi oprită s-a văzut în primul meci direct, cel care a contat cu adevărat, cel de pe ”Anfield” din noiembrie anul trecut. Vă mai amintiți? City se putea apropia la 3 puncte, era un restart dat campionatului, dar ”cormoranii” au început meciul ca din tun, aveau 2-0 după primul sfert de oră, 3-0 imediat după pauză. Aici cred că au început ”cetățenii” să se gândească deja la alt obiectiv pentru acest sezon.
MAREA PROBLEMĂ NUMITĂ CHAMPIONS LEAGUE
Care, evident, se numește Champions League. Vine returul cu Real Madrid, mult mai greu decât se arăta la momentul succesului din turul de pe ”Bernabeu”. Madridul vine cu psihicul în stratosferă urmare a câștigării campionatului, în vreme ce City a primit o lovitură în semifinala Cupei Angliei de la Arsenal. Pe Guardiola l-a învins fostul lui colaborator, Arteta, care i-a arătat într-un fel lui Zidane drumul ce trebuie urmat. Paradoxal, într-un meci în care trebuie neapărat să dea două goluri, Madridul lui Zidane pornește de la compartimentul său cel mai puternic în acest sezon, apărarea. City nu e Atletico, pentru că Pep nu e Cholo, nu va juca la conservarea rezultatului pentru că nu știe s-o facă. Va ataca, va încerca să dea gol și se va expune, cum a făcut-o cu Arsenal. Problema lui Zidane e că nu are jucătorii de viteză pe care-i are Arteta, poate cu excepția lui Vinicius.
Despre ce ne așteaptă în Champions League avem timp să vorbim vinerea viitoare, fix înaintea partidelor. Și despre Guardiola, de asemenea. Se află într-un moment ciudat al carierei, niciodată nu a fost într-un campionat la o asemenea diferență de puncte față de primul loc, nici măcar când a terminat pe 3. Logic ar fi fost să plece, așa cum a făcut-o de la Barcelona și de la Bayern și dacă n-a făcut-o poate e și pentru că își dorește această provocare, îi surâde ideea s-o ia de la capăt. Și mai cred că, față de episodul Barcelona, când au existat și alte probleme, îi surâde foarte tare ideea unei revanșe. Spre deosebire de Mourinho, Klopp este genul de om cu care să-ți dorești o revanșă.