Editorial | Andrei Niculescu
”Să stea dacă vrea, dar, dacă mai vrea să-și dea demisia, nu-l mai refuz”. Vă amintiți cred declarația asta, comică, halucinantă și tristă în aceași timp. Nu, nici gând să mă apuc eu acum să scriu desăre FCSB și finanțatorul său, care mi-e simpatic, dincolo de felul în care înțelege el să fie stăpân peste o echipă de fotbal. Mi-am amintit de cuvintele astea marți seară, imediat după ce Atletico Madrid pierdea la Porto și se vedea eliminată, nu din Champions League, că asta deja se consumase, ci de tot din Europa.
Cum ar fi fost să iasă pe la televiziunile din Spania (sau pe la radiouri, că la ei se fac pe radio genul de emisiuni care la noi se fac pe tv, de tip ”îl avem la telefon pe…”, în fine, știți la ce mă refer), cum ar fi fost așadar să apară Enrique Cerezo sau Miguel Angel Gil și să zică asta? Cam de film SF nu-i așa, genul de pelicule care nu intră în portofoliul foarte puternicului producător tv Cerezo. Și nu neapărat pentru că Atleti e vreun Tibet al fotbalului spaniol (amintiți-vă totuși de Jesus Gil!) ci pentru că, unu la mână, așa ceva nu se face la un club ce se pretinde serios și, doi la mână, că Cholo Simeone pare a avea o linie de credit inepuizabilă pe ”Metropolitano”.
E însă un moment delicat al grupării. Care în mod normal ar trebui să invite pe toată lumea la reflecție. Afară din Europa și afară din lupta pentru titlu în Spania înseamnă că pe ”Metropolitano” se va vedea în lunile următoare o echipă care nu va avea prea multă motivație. Cupa ar rămâne singurul obiectiv palpabil, pe lângă obligatoria calificare în sezonul viitor de Champions League, dar e cam puțin. Să termini pe locul patru într-o grupă cu Porto, Leverkusen și Bruges (ehe, ce n-ar fi dat Xavi să primească el grupa asta în loc de ce a avut!) e clar cel mai mare eșec, pe zona europeană, din mandatul lui Simeone. Un eșec care ridică din nou o problemă care s-a mai pus: nu cumva 11 ani sunt cam mulți?
11 ani cu Simeone, la asta mă refer. Se vor face în curând. 11 ani cu un antrenor care a rămas fidel filozofiei sale, ideilor sale, și nu e nimic rău în asta. Rău e că ideile astea necesită un mare consum din partea vestiarului, dar și un suficient de mare atasament, o încredere aproape oarbă. Ori în acest ultim meci de la Porto, dar și-n altele în acest sezon, s-a observat destul de lesne un Atletico blocat complet, cu jucători comițând erori pe care altădată nu le vedeam, în special pe faza defensivă, debusolați, arătând mai degrabă ca un grup de oameni ce execută mecanic anumite lucruri, dar fără să mai aibă încredere, ca până acum, în liderul lor.
Cum s-ar soluționa o astfel de situație la o echipă de fotbal, alta decât Atletico? Păi cred că răspunsul e simplu: prin schimbarea antrenorului. Dat afară sau invitat să-și dea demisia. Doar că la Atletico asta nu se prea poate, fiindcă e mult prea greu de conceput azi un Atletico fără Simeone. Cred că e o teamă, vecină cu groaza, pe ”Metropolitano”, înțelegând aici zona VIP, a conducătorilor, tribuna suporterilor cu capul pe umeri și peluza ultrașilor, o teamă deci față de ce s-ar putea întâmpla la această echipă dacă ar dispărea Cholo din peisaj. O teamă, vecină cu groaza, că această echipă ar putea reveni la rutina păguboasă a eșecurilor de dinainte de Cholo. În mod evident tehnicianul argentinian, prin tot ceea ce a făcut, prin felul în care a transformat o grupare ce oscila între depresii și crize de nervi într-una respectabilă, și-a câștigat dreptul de a fi tratat diferit decât alți colegi de breaslă. Întrebarea e cât va dura totuși acest tratament? Și cine decide dacă și când e cazul să fie întrerupt.
Anul trecut, pe la începutul lui decembrie, scriam, tot aici, așa: ”Atunci când vine vorba de Atletico Madrid, există o certă senzație de ”deja-vu”. La fel și când vine vorba despre Cholo Simeone. De câte ori se spune despre această echipă că e gata, că nu mai are nicio șansă, că ruina e aproape, ei bine fix atunci găsește o modalitate să iasă din încurcătură, să renască și să se arate dornică s-o ia de la capăt. Iar cu Cholo, situația e identică. De câte ori n-am vorbit despre finalul unui ciclu (cam lung, ce-i drept, pentru fotbalul de azi), de câte ori n-am scris despre stilul argentinianului, deloc potrivit cu ceea ce are la dispoziție, de câte ori n-am crezut că ar fi momentul punctului final. Și de fiecare dată Cholo a supraviețuit. Pentru că, da, asta e el, un supraviețuitor, iar Atletico Madrid e greu de conceput astăzi fără prezența lui pe banca tehnică”. Se jucase atunci ultimul meci din grupă, tot la Porto, pe care Atletico îl câștigase, citez din nou: ”intonând în cor ”Simfonia Eroica”. Nu de Beethoven, ci de Simeone. Supraviețuitorul Simeone. Toată memoria recentă a acestei echipe e plină de momente în care istoria se rescrie”. Și mă întrebam eu atunci: cât supraviețuiește un supraviețuitor de meserie?
Întrebarea rămâne, azi avem o mică diferență. Atunci echipa se califica în primăvara Champions League, ba chiar ajungea în ”sferturi” de unde era scoasă foarte greu de City. Acum, nu. O cădere în Europa League ar fi fost extrem de utilă azi, căci ar fi oferit acea motivație despre care mai sus spuneam că lipsește, așa cum de altfel s-a mai întâmplat. Doar că nici măcar asta nu s-a putut, căci, ca să-l citez acum pe Simeone, ”echipa a terminat pe locul pe care-l merită”. Adică ultimul.
Pare destul de clar că Atletico nu-și va da afară argentinianul atât de adulat. Ba chiar se aude că i se pregătește lui Cholo o prelungire de contract cu încă doi ani, până în 2026, cu același salariu, cel mai mare din breasla antrenorilor. Pare și mai clar că o eventuală despărțire va pleca de la el. A mai fost o dată în situația de a renunța, după cea de-a doua finală de Champions League pierdută cu Real Madrid, la Milano. Era 2016 și PSG a fost atunci extrem de aproape de a-l lua. S-a răzgândit, convins de conducere, de fani, zice-se de jucători, iar parizienii au fost nevoiți să se orienteze repede și l-au pus pe Unai Emery. Doar el poate să pună punct, când se va sătura de venerație și va dori să încerce altceva sau, poate, să ia o pauză, ori când va conștientiza că-n loc de ”Simfonia Eroica”, nu de Beethoven, ci de Simeone, se pune-n scenă din ce în ce mai des ”Comedia Erorilor”, nu de Shakespeare, de Simeone.
”Să stea dacă vrea, dar, dacă mai vrea să-și dea demisia, nu-l mai refuz”. Oare?