Editorial | Antal Putinică
0.99 LEI .. Atât! .. Nici măcar un leu.
Totul a început într-o zi de joi. În drumul spre cabina de comentariu am trecut, firesc, pe la sunet. Acolo m-am întâlnit cu un vechi prieten, de vârsta mea. Nu știu cum am ajuns să vorbim despre curse. Cert este că am făcut-o.
Și ne-am adus aminte împreună despre un joc al copilăriei, care implica decupaje din revista Autoturism și zarurile de YAMS ale părinților. Pe vremuri (acum 35-40 de ani) erau publicate, mărunt și pe coloana din marginea unei pagini, rezumatele curselor de Formula 1. Iar acestea sunau, pe atunci, la fel de fantastic ca basmele cu Feți-Frumoși.
Pozele cu mașini le decupam cu grijă și le lipeam apoi cu Pelicanol pe copertele tari ale caietelor dictando. Ieșeau niște mici machete cartonate. Apoi desenam un “tur de circuit”, (de regulă pe fața de masă din sufragerie), format din căsuțe numerotate și dădeam cu zarul. Turul de circuit era un fel de Monopoly, cu pit-stop și tot ce trebuie. Cine ajungea primul la final era, evident, campion. Am câștigat o singură data.
Am crescut și odată cu mine și nivelul jocului. Acum preferam să stau acasă citind tot ce îmi cădea în mână (cărțile erau la mare preț prin anii 80). Așa am ajuns să ronțăi din copertă în copertă “Cavalerii Riscului” de Dumitru Lazăr. O carte scrisă minunat, de 256 pagini dintre care 12 cu fotografii. O carte care m-a făcut să visez la Alfetta, Brabham sau Lotus. O carte neprețuită pentru copilul ce am fost, acum mai ieftină decât un sul de hârtie igienică.
A venit și anul 1994, când am ajuns în televiziune. Iar primul edit de știre a fost în februarie 1995: prezentarea Ferrari din Madonna di Campiglio. N-o să uit niciodată! Modelul 412 T2, o variantă a celui din 1994, avea să fie unul istoric. Încă sunt de părere că acel propulsor de 3 litri scotea pe eșapamente cea mai frumoasă simfonie auto.
Nu știam atunci că urma să fie ultimul motor V12 ce avea să câștige un Mare Premiu de Formula 1. Jean Alesi, un francez care purta numărul 27, (talismanul lui Gilles Villeneuve), triumfa în roșul Ferrari pentru singura data în carieră. Se întâmpla pe circuitul canadian din Montreal, pistă care purta chiar numele răposatului favorit al lui Enzo Ferrari! Iar Alesi, extaziat pentru că tocmai împlinise și 31 de ani în acea zi, (câte coincidențe!) avea să fie adus la boxe de Michael Schumacher, care a făcut pe șoferul de taxi pentru un Alesi rămas pe jos.
Dacă ar fi bănuit ce urma, francezul ar fi mers pe picioare până pe pit-lane, pentru că bucuria avea să îi fie spulberată în doar câteva ore. Schumacher semna chiar în acea seară de duminică, 11 iunie 1995, contractul istoric cu Scuderia.
Poate sunt puțin nostalgic, recunosc, dar lumea curselor auto este minunată. Iar eu încă trăiesc un vis, visul copilăriei. Din păcate, la un preț derizoriu. Doar 0.99 lei.