Editorial | Andrei Niculescu
Vă propun, încă de la început, un mic detaliu statistic. De fapt, nu neapărat statistic, un mic ”remember”, mai degrabă. Ultimul antrenor, înaintea lui Guardiola, care a izbutit istorica ”triplă” în fotbalul englez, Champions League-Premier League-FA Cup, a fost Sir Alex Ferguson. Cu Manchester United. Acum vine partea interesantă. Ultimul antrenor (și singurul în epoca Premier League) care a pierdut trei Supercupe la rând, înaintea lui Guardiola, a fost tot Sir Alex Ferguson. Iar acum vine partea și mai interesantă: în acele sezoane în care a pierdut ”Community Shield” (”Charity Shield” se numea atunci”), Manchester United a câștigat ulterior campionatul. Și mai vine și-o precizare, ca un asterisc pe reclame: Sir Alex și Man. United au pierdut, de fapt, patru Supercupe la rând.
Evident că Guardiola, cu toată ambiția sa de a bate recorduri, n-are în minte să-l egaleze pe Sir Alex din acest punct de vedere, al Supercupelor ratate (merg pe denumirea asta de ”Supercupă”, mai apropiată de tradiția noastră, în loc de ”Community Shield”). Evident că Pep și-a dorit trofeul, mai ales că ambiția lui, mărturisită, era de a lua din nou 6 din 6, precum a reușit cu Barcelona în 1999. Evident că acum e dezamăgit, cum probabil sunt și jucători, cum sigur sunt și fanii, căci ei, fanii, simt cel mai intens bucuriile sau supărările. De-aici până la a trage concluzii drastice referitoare la Manchester City și la sezonul ce stă să înceapă e cale lungă. Unele observații pot fi însă făcute. Un pic mai târziu.
A DEPĂȘIT ARTETA COMPLEXUL GUARDIOLA?
Înainte, să poposim în tabăra învingătorilor. Arsenal a sărbătorit victoria de duminică, de pe ”Wembley”, ca pe un succes uriaș. Poate că și e, dacă ne uităm la context și la adversar. Arsenal însă e echipa cu cele mai multe Supercupe câștigate în ultimii 10 ani: 5. Câte campionate în Premier League a luat în această perioadă știm cu toții. Zero. Vorbim însă de un trofeu și e normal ca el să fie celebrat ca atare. Altceva însă ar trebui să-i bucure pe ”tunari”, dincolo de rezultatul în sine. Depășirea unui complex ce începuse să se contureze, complexul numit City.
Mikel Arteta spunea, în preziua partidei, că i-a trecut prin cap, la finalul sezonului trecut, să plece. Să-și dea demisia, considerându-se el principal vinovat de ratarea unui titlu la care fanii au visat cu ochii deschiși trei sferturi (poate chiar mai mult) din sezon. Un sezon în care Arsenal a învins pe United, Liverpool, Chelsea și Tottenham (a luat 19 puncte din cele 24 puse în joc cu aceste 4 echipe din așa numitul ”Big six”). Doar cu City n-a putut, iar eșecul usturător de pe ”Etihad” a fost nu doar începutul sfârșitului ci și conturarea din ce în ce mai clară a acelui complex de care aminteam mai sus, căci Arsenal n-a avut nicio șansă atunci, la fel cum nu avusese nici în turul de pe ”Emirates”. În cele din urmă Arteta a rămas (n-avem de unde să știm dacă într-adevăr a existat vreo intenție sau doar a spus-o așa, ca să ”dea bine”), iar în această vară senzația pe care au avut-o toți cei care au urmărit mai aproape pe Arsenal a fost că tehnicianul spaniol a lucrat intens în zona mentală a vestiarului său. Inclusiv prin transferurile făcute, ce crează o concurență pe posturi inexistentă în trecut.
Neurologii spun că, de fapt, ceea ce vedem noi nu e neapărat realitatea, ci mai degrabă o poveste creată de creierul fiecăruia. Asta a încercat și continue să încerce Arteta. Să creeze o realitate în care City nu mai e acel adversar imposibil de învins, ba chiar, de ce nu?, e un soi de dinozaur pe care ”cometa” Arsenal îl poate răpune. Să egalezi pe City în prelungiri, conștientizând pe cine ai în față, e o realizare indiferent de doza de șansă (mare, ce-i drept) existentă la golul lui Trossard. Meritul jucătorilor lui Arteta e că nu s-au predat, că n-au renunțat. Această atitudine ”never give up” s-a văzut și-n sezinul trecut, dar contra lui City s-a scufundat în depresie. Succesul de duminică poate însemna un ”Ctrl-Alt-Delete” numai bun în perspectiva unui sezon ce se anunță mai arțăgos decât cel anterior, fiindcă e posibil ca adversar în cursa spre titlu să nu mai fie unul singur.
Unii o să spună, pe bună dreptate, că Arsenal a egalat în al 10-lea minut de prelungire și că, poate, dacă meciul se termina după doar 4 sau 5 minute suplimentare alta ar fi fost lectura partidei. N-aș zice că-i așa neapărat. Prestația ”tunarilor” chiar a fost coerentă, peste ultimele confruntări cu ”cetățenii” și cred că pe ideea asta s-ar fi mers și dacă City câștiga. Pe faptul că Arsenal a arătat ca o echipă capabilă să se scuture de povara unui eșec dureros și s-o ia de la capăt. Asta era, de fapt, întrebarea pe care mulți și-o puneau, înclusiv când Arsenal era lider, dar City venea pe urmele sale: ce se va întâmpla în caz de eșec? Victoria de duminică e posibil să ne ofere un răspuns. Nu garantează nimic din punct de vedere al trofeelor, garantează, cred, o luptă încrâncenată și cu mai multe arme pentru cucerirea lor.
CITY NU-ȘI PERMITE SĂ-L PIARDĂ PE SILVA
Cât despre City, e destul de clar că echipa n-a ajuns la cadența fenomenală din finalul stagiunii trecute. Nici n-avea cum, să fim cinstiți. S-a observat însă pe ”Wembley” o ușoară rigiditate pe faza de construcție, pusă de mulți pe seama ieșirii din angrenaj a unei piese extrem de importante: Gundogan. Kovacic are nevoie e timp pentru a înțelege toate mecanismele din tactica lui Pep, care, la un moment dat, și-a dat seama de problemă și l-a pus pe Bernardo Silva să joace rolul lui Gundogan. Și nu cred că e întâmplător faptul că, a doua zi după meci și în plin fuleu mediatic venit dinspre Barcelona, City i-a oferit portughezului o prelungire de contract, cu o creștre semnificativă a salariului. Chiar dacă Bernardo Silva ar vrea să plece, mai mult din motive personale decât fotbalistice, ”mușchii” financiari ai Barcelonei sunt departe de a-i satisface lui Xavi acest vis. Astăzi, Barcelona nu și-l permite pe Silva, dar, parcă mai mult ca oricând, City nu-și permite să-l piardă pe portughez.