Editorial | Antal Putinica
Încep prin a vă împărtăși titlul unui film care m-a marcat. “A boy and his dog”. Film făcut cam în perioada în care m-am născut. Eu l-am văzut în adolescență. Nu-mi aduc aminte momentul, cu exactitate, însă cu siguranță pot spune că nu a fost momentul potrivit. Eram prea crud atunci. Filmul era unul apocaliptic, care te lovea dur în psihic: de la tentativa de viol până la uciderea unei fete pentru a hrăni un câine. Pretty dark, dacă sintetizezi astfel. Întunecat rău de tot!
Dacă aș fi citit un “review” (din fericire, nu existau pe atunci), cu siguranță că nu m-aș fi dus să-l văd. Îmi și imaginez criticile de scor: satanist, horror, kinky, putred, grotesc, etc. Povestea este însă mult mai subtilă.
Fata (da, era și o fată, chiar dacă nu este menționată în titlu) era una care se ascundea mereu, de lumea întreagă (una extrem de violenta). Cel puțin, în aparență. În fond, fata era o simplă momeală, aveam să aflu mai târziu. Nevinovată în sine, cu un scop care nu era al ei și care încerca, la rându-i, să supraviețuiască.
Fiecare era pentru el într-un teritoriu USofA pustiit nuclear și în care hrana era cvasi-imposibil de procurat. Cel puțin, la suprafață! Iar câinele nu era orice fel de câine, ci unul care citea gânduri și care vorbea (telepatic, cum altfel!). Și cu un veritabil compas moral! În plus, acel câine, Blood, era singurul prieten adevărat al lui Vic, personajul poveștii (un tânăr mânat de cele mai primitive instincte umane). SINGURUL prieten, de altfel!
Nu știu de ce, în amintirile mele este Harrison Ford cel ce a dat viață rolului principal. Știu că a fost Don Johnson, însă în clipa în care mintea îmi zboară spre film, mă gândesc mai întâi la Harrison Ford. De ce? Poate că rolurile sale memorabile au fost cele care mi l-au imprimat în memorie drept arhetipul loialității. Sau poate că a fost umorul său hâtru, cine știe.
Anyways! Îmi cer scuze dacă a fost o introducere cam lungă. Poate că vi s-a părut chiar un pic pe lângă subiect. Dar așa am considerat că pot puncta prezentul. Știți oare când se întâmpla totul, în viziunea scriitorului Harlan Ellison (cel a cărui carte a stat la baza filmului)? În 2024!
Iată că am ajuns în 2024 și, din fericire, războiul nuclear (al cărui spectru încă ne umbrește), nu s-a întâmplat. Însă motivațiile lumii fictive create de Ellison sunt extrem de actuale: tânărul inocent, care luptă pentru supraviețuire; o lume întreagă redusă la instincte de bază, în care primează înșelăciunea, furtul și crima; o (altă) lume subterană, viciată, care încearcă să îl corupă cu eternul miraj feminin; și un câine care este, nici mai mult, nici mai puțin, decât cel mai drept dintre pământeni! O lume pervertită, în care, culmea, cel mai feroce lucru care se întâmplă (Vic o ucide pe Quilla pentru a-și hrăni hainele aflat pe moarte, un câine ce i-a fost și tată și mamă și lumea întreagă) este de fapt un gest nobil deghizat în zeghele ponosite ale unei pușcării futuriste.
Alegerea a fost una imposibila: să plece cu fata care tocmai ce îl salvase de la moarte și cu care putea să ducă o viață împlinită, de om, sau să o sacrifice pentru a-și salva unicul prieten, câinele bolnav și înfometat? Iar anul 2024, văzut tocmai din ’75, părea mediul potrivit pentru astfel de “crossroads” imposibile.
2024 este un an în care alegerile, chiar și cele mai simple, par în continuare imposibile. Însă trebuie făcute. Credeți că i-a fost ușor lui Carlos Sainz să-i ureze toate cele bune antrenorului personal, când acesta tocmai ce l-a părăsit pentru Max Verstappen? Nu! Și totuși, a făcut-o. Eu unul, recunosc că nu aș fi reacționat atât de civilizat. Când ești alături de un pilot, încă de la debut (2015, cu Toro Rosso), nu faci un astfel de gest. Pentru că pare mercantil. Nu s-a dus alături de un alt debutant, pentru a-l ajuta eventual în carieră, s-a dus direct la Top G: Max Verstappen. Din acest punct de vedere, prefer un câine ca Blood în locul unui trădător că Rupert Manwaring (acesta este numele noului personal trainer al lui Max). Și nu mă interesează că Rupert i-a fost, cândva, coach lui Jos Verstappen.
Sau credeți că i-a fost ușor lui Charles Leclerc să spună da, atunci când Ferrari i-a oferit un alt model Ferrari exclusivist?! Glumesc! În acest caz, cred că acordul a venit de la sine. Leclerc este pilot al Scuderiei și avid colecționar de supercaruri. Când am fost la Imola, anul trecut, pentru anunțul Bitdefender de parteneriat strategic cu Ferrari, Charles a venit în al său Ferrari SF90 Stradale negru, personalizat (are drapelul monegasc pe capotă).
De Moș Crăciun, a primit un alt model personalizat, alb ca zăpada: un 812 Competizione Aperta. Mai scump și mai puternic. Pe care Leclerc l-a și scos pe stradă, în fața Cazinoului, atunci când a ajuns în Monte Carlo în primele zile ale lui 2024.
În F1, totul este vânzare. Mai ales imaginea. Ba chiar și F1! Vă aduceți aminte când a fost semnat contractul acela cu crypto.com? 100 milioane pe mai mulți ani. Piața criptomonedelor era în boom maxim. Atunci! Acum s-a desumflat. Cum se pare că s-a “fâsâit” și înțelegerea cu acest sponsor. Și mai e și FTX-ul rămas dator team-ului Mercedes, sau Stake care, mai nou, dă numele echipei Sauber în sezonul 2024. Dar ăsta e un subiect gras, “valoros”, de discutat altă dată.
Vreau să închei tot cu un film tare, în accepțiunea mea. Acum 20 de ani, în 2004, a ieșit pe ecrane “Man on fire”, cu Denzel Washington. Nu mai dau spoilere, vi-l recomand pur și simplu. Este tot despre loialitate.