Editorial | Antal Putinica
Este momentul celor 100. S-a făcut un veac de când a fost construit Templul Vitezei din Italia, Monza. La centenar a ajuns și Bol D’or, reperul anduranței moto, echivalentul Le Mans pe 2 roți. Sau chiar puțin peste, având în vedere că Le Mans, întrecerea auto, va sărbători abia anul viitor 100 de ani de existență. Iar odată cu ea, va îmbrăca haine de sărbătoare și celebrul Circuit de la Sarthe. Dar asta va fi anul viitor.
Acum, centenarul este pe Autodromo Nazionale di Monza.
Inițial, am vrut să scriu acest articol într-o sută de cuvinte. Câtă naivitate! AICI ar fi trebuit să se încheie! Dacă listam numai recordurile și tot nu aș fi avut spațiu suficient. O să ajung și la ele, pentru că nu poți vorbi despre Templul Vitezei fără să te închini puțin cifrelor, dar acum înșir un basm minunat. O poveste care, dacă nu ar fi fost adevărată, nu aș povesti-o.
Să începem cu prima sapă de pământ excavat. S-a întâmplat într-o zi rece și ploioasă a lunii mai 1922, când Parco di Monza începea să prindă culoarea primăverii. Ciripitul păsărilor era acoperit, când și când, de utilajele care decopertau circuitul. Și aici apare primul aspect care m-a pus pe gânduri. Construcția în sine a durat din mai până în iulie. Nici 3 luni! Iar circuitul a fost inaugurat oficial pe 3 septembrie, cu prima cursă deja întâmplându-se pe 10 septembrie.
Știți cât durează, astăzi, să construiești un circuit de curse? Ani întregi! Când chinezii au terminat Shanghai International Circuit, în 2004, în aproape un an de trudă, au fost apreciați de întreaga lume. Iată ce înseamnă solidaritatea și capacitatea de efort a asiaticilor, se spunea. Just, până când te uiți un pic în urmă. La Monza, de exemplu.
În 1922 nu aveai tehnologia de astăzi. Și nici banii chinezilor, care în 2004 au cheltuit 250 milioane dolari (cea mai mare sumă “înghițită” de un circuit, la acea vreme). Totuși, au făcut un tur puțin mai lung (5.500 vs 5.400) într-un timp mult mai scurt, un tur de circuit atât de bine desenat încât nu a avut nevoie de modificări importante de-a lungul unui secol de existență. Bun, o să mă corectați: au fost modificări ale turului de pe Autodromo, însă ele au ținut mai degrabă de vremuri. Monza era un circuit atât de rapid, încă a avut nevoie de șicane (“variante”, cum le spun lombarzii) pentru a domoli bestiile moderne, începând cu anii ’70.
Dar atât! Turul este practic același. Un tur rapid, melodios și extrem de selectiv. Și mortal.
Cu tot cu cele 3 șicane adăugate, Monza deține recordul pentru cel mai rapid tur (Lewis Hamilton, 2020 – 264.363 km/h) și cel mai rapid Grand Prix (Michael Schumacher, 2003 – 247.585 km/h). După cum bine observați, sunt recorduri stabilite în ultimii 20 de ani.
Interesul pentru cursele din Parcul Regal din Monza a generat inclusiv construcția unui oval, cu viraje “sopraelevate” (îmi place de mor cum sună în italiană!), un adevărat superspeedway de peste 2.6 mile cu banking de 30 de grade. Arena de beton, folosită între anii ’55 și ’71, se mai poate observa întretăind pădurea și Autodromo Nazionale, deopotrivă. Este părăsită, dar nu este în paragină. E o filă de istorie care ne spune multe despre ce însemnau cursele, odată.
În 1922, circuitul din nordul orașului Milano devenea prima construcție adevărată, dedicată exclusiv racingului, de pe bătrânul continent. Italienii au “copiat” rețeta britanicilor, cu al lor Brooklands ridicat încă din 1907. Acela a fost momentul de cotitură, în care racingul și-a câștigat locul său în lume și în sufletele pasionaților. În 1909 americanii au venit și ei cu Indianapolis (se cerea un astfel de speedway, nu mai era loc pe plaje, străzi sau dirt pentru astfel de întreceri). Brooklands a fost acoperit cu tarmac, Indy cu cărămizi. Monza s-a îmbrăcat în macadam.
Autodromo Nazionale di Monza. Cel mai vechi circuit european, construit în cel mai mare parc închis, amenajat pentru trafic pietonal, de pe continent. Unic!
În același an 1922, pe drumuri “de țară”, undeva pe lângă Paris, motocicliștii s-au săturat de curse de viteză. Căutau alte provocări, alte limite. Și le-au găsit în Bol D’or.
În prima întrecere de 24 de ore, în suburbiile capitalei franceze, s-a concurat la grămadă. Erau atât motociclete cât și mașini, pe traseu, în același timp. Prinți, industriași, militari, oameni simpli, toți laolaltă. Pare periculos! Așa a si fost. Dar rețeta nu este perfectă până nu adăugăm și condimentele: fiecare “mașinărie” nu putea fi pilotată decât de un singur om. Unul singur! O zi întreagă!
Și uite așa s-au născut legendele! Elvețianul Tony Zind, îmbrăcat în cizme de călărie, pantaloni groși militari, flanela și sacou din piele tip combinezon, plus nelipsita bască peste care erau trași ochelarii “de ski”, a băut și a mâncat ÎN ȘA, în timp ce conducea, și a terminat câștigător prima ediție. 24 de ore de parcurs neîntrerupt decât de realimentări și câteva mici reparații, acoperit cu o viteză medie orară de peste 50 km/h. Supererou, în opinia mea.
Și mă întreb: oare era mai confortabilă șaua Motosacochei cu care concura, ori pur și simplu erau altfel construiți acei oameni?!
Este o întrebare la care îmi este imposibil să răspund. Nici regretata regină Elisabeta a doua nu ar fi putut răspunde. Ea s-a născut abia în 1926.