GODSPEED, SOCOLINO!

Editorial | Antal Putinica

Acum, când ar trebui mai degrabă să trăim în introspecție și să privim puțin în urmă, pe rând, socotind fiecare pentru el, o lume întreagă s-a găsit să vorbească. În încercarea de a-mi exprima frustrarea, cad și eu în păcat. 

Aveam alt articol în lucru, însă câteodată, viața te surprinde. Căci despre viață se vorbește în ultimele ore, chiar dacă moartea a fost cea care a deschis subiectul. Și se tot vorbește despre viața lui Bogdan Socol.

Nu o să încep prin a spune ce prieten mi-a fost Bogdan. Nu am fost prieteni, sau cel puțin așa consider. Am fost însă printre colegii dintr-un cerc destul de apropiat ca să îmi permit a-i spune Socolino. Ce-i drept, ne-am văzut puțin, pe holurile Digi Sport, iar atunci când ne vedeam vorbeam de-ale noastre. Despre sport, adică. Și treceam prin F1, handbal, rugby; deh, unde mă mai pricepeam și eu! Acum, când e prea târziu, regret că nu am reușit să îi fiu mai aproape. Și spun asta cu vederea împăienjenită. Au fost atâtea momente în care puteam reacționa altfel, puteam decide diferit. Doar era unul dintre cei care, atunci când intrau în sediu, dădeau bună ziua. Era un om bun.

Dar nu am făcut-o, am rămas inert, îngropat în cotidian. Poate și de asta mii de vorbe mi se învârtesc acum prin minte. Aș vrea să le aștern pe toate pe hârtie, dar îmi vine să urlu în același timp și să le șterg minuțios, una câte una. Ce rost mai are acum? ACUM e prea târziu.

Colegii lui de breaslă au multe amintiri cu el. Eu am una singură: nunta lui Florin, prietenul nostru comun. Atunci am stat cu adevărat de vorbă, o oră întreagă, în fața restaurantului, timp în care soția lui se dusese să-l culce pe cel mic. Bogdan tocmai devenise, din nou, tată, și radia de fericire. Iar lumina i se citea pe chip și atunci când privea spre tinerii însurăței. Își putea asuma rolul de mentor în ceea ce privește viața de familie. Și cred că a și făcut-o, pentru că era un familist adevărat.

Poate că a fost de vină noaptea, poate că a fost momentul, poate că vedeam și eu altfel viața. Sau poate că a fost zâmbetul lui, pe care mi-l aduc aminte atât de clar. Nu știu! Cert este că abia atunci am ajuns să îi cunosc sufletul de om. Vedeți voi, fiecare om are sufletul lui, însă unii oameni sunt fără de suflet. Sufletul este, până la urmă, oglinda în care ne reflectăm cu toții. Se pot spune multe despre Bogdan, și bune și rele, însă nimeni nu îi poate lua sufletul. Sufletul pe care îl investea, cu atâta dăruire, în pasiunile lui. Am spus pasiuni, și nu pasiune, pentru că eu cred că trăia și dincolo de fotbal. Ne-a demonstrat asta în ultima perioadă. Însă nu putea trăi fără fotbal. Nu putea trăi fără comentariu. Un detaliu amar, care sunt sigur că i-a schimbat, dramatic, viața.

Acum 3 decenii, când am intrat în televiziune, am făcut tot felul de cursuri și specializări, printre care și cursul de dicție. Și țin minte că eliminarea “rr”-ului din vorbire era un punct important al discuției. Un alt rârâit cunoscut în mass media sportivă, Radu, poate confirma. Eram prea mic să spun că nu eram de acord cu asta, însă țin minte că nu eram confortabil cu decizia, deși nu mă viza. În mintea mea, o particularitate ca asta te poate scoate în evidență, te face memorabil. Până la urmă, “r”-ul rostogolit este obligatoriu în limba spaniolă! 

Ori tocmai Spania era draga inimii lui Bogdan. Spania, cu ale sale meciuri istorice, încărcate de emoție, adevărate lupte date în arenele de fotbal. Partide pe care le urmăream și eu, câteodată, cu sufletul la gură și pe care le trăiam extrem de intens. Poate și datorită comentariului făcut de Bogdan. Era ușor de recunoscut.

Nu am început prin a mă da prietenul lui Bogdan, nu vreau să închei nici prin a-i evalua profesionalismul. Nu am această calitate. Comentariul sportiv nu poate împăca niciodată pe toată lumea. Îți place ce auzi sau nu. E simplu! Însă dincolo de această nuanță subiectivă, există fundația vorbelor alese, care însoțesc imaginile. Iar comentariul LIVE este cel care face diferența. Directul este cel care cerne profesioniștii de impostori.

Trebuie să înțelegi fenomenul, dincolo de aparențe. Trebuie să îți pregătești temeinic transmisia, ca pentru examenul de sesiune. Trebuie să fii pregătit pentru orice scenariu. Trebuie să îți învingi frica de a greși, trebuie să uiți că lumea nu uită. Și, dincolo de toate, trebuie să fii articulat. 

Judecând după aceste criterii, Bogdan avea ritm, era citit, bine pus la punct cu gramatica, doxă de informații, avea suflu și o voce particulară, ușor de recunoscut. De multe ori l-am văzut în cabină, comentând din picioare, surescitat. Este exact cum comentez și eu cu Florin momentele fierbinți din cursele de motorsport (hm! acum îmi dau seama că Socolino făcea un comentariu de F1 pe fotbalul drag lui!)

Nu vreau să îl așez într-un top al granzilor, așa cum fac mulți acum. Unii îl pun lângă Țopescu, alții chiar mai presus. Cu tot respectul, mie nu mi-a plăcut cum comenta Cristian Țopescu, îmi sugera mai degrabă o poveste spusă seara, înainte de culcare. În consecință nu accept comparația. Însă mi-a plăcut cum comenta Bogdan Socol, mi-a plăcut energia lui. Știam cu toții când se întâmplă ceva în transmisia lui pentru că exaltarea din voce trecea prin pereții antifonati ai cabinelor de comentariu. Acum, înțeleg că odată luată această bucurie, devii infirm pe viață.

Și iarăși cad în capcana nevolniciei, a inutilității. Mă gândesc la familia lui, mă gândesc la copii. Cel mic îl va cunoaște mai mult din amprenta digitală, de neșters. Mă gândesc la drumul pe care a fost obligat să îl aleagă, mă gândesc dacă ar fi putut face și altceva. Mă gândesc că a venit această lovitură atât de brutal, încât nici nu aș putea vorbi curând despre asta. Poate și de aceea, nici nu am vorbit cu Florin. Ce avem, oare, a ne spune? 

Godspeed, Socolino!