Editorial | Dragos Suciu
În perioada anilor 80 și 90, tenisul propunea o vârstă din ce în ce mai mică pentru atingerea triumfului. Similar cu ceea ce se întâmpla în gimnastică, vârsta majoratului aducea deja în prim-plan sportivi și sportive cu succes în turneele de Grand Slam, sportivi care la 26-27 de ani erau deja epuizați după 10-12 sezoane în circuit. Dacă în gimnastică o medalie olimpică era perfect realizabilă și până la vârsta de 15 ani (vârsta Nadiei în 1976 la Montreal, în ceea ce rămâne momentul-emblemă pentru gimnastica mondială), tenisul, un sport cu mult mai multă implicare și uzură fizică nu aducea în lumina reflectoarelor prea des competitori mai tineri de 20 de ani.
Monica Seles a câștigat primul ei titlu de Grand Slam la 16 ani și jumătate, Steffi Graf la 17 ani, la fel ca Arantxa Sanchez, iar Martina Hingis devenea lider mondial în 1997, an în care avea să și câștige 3 titluri de Grand Slam. Martina Hingis este născută pe 30 septembrie 1980 și și-a închieat cariera în vârful probei de dublu în 2017. Exemplele există și în circuitul masculin, constanta fiind acea perioadă a anilor 80-90. Michael Chang avea 17 ani în 1989, momentul triumfului de la Roland Garros, aceeași vârstă la care se impunea și Mats Wilander în 1982, iar Boris Becker rămâne și astăzi cel mai tânăr campion de Wimbledon, cu câteva luni înainte de vârsta majoratului, în 1985.
Precocitatea succesului nu s-a diminuat simțitor în ultimii ani, însă apar totuși mai rar sportivi care să impresioneze pe marile scene până la vârsta de 18 ani. Cronologic vorbind, ultima campioană de Grand Slam înainte de a împlini 18 ani a fost Maria Sharapova, la Wimbledon în 2004, tot ea fiind și ultima jucătoare constantă în top înainte de a împlini această vârstă. Vedem în schimb rezultate din ce în ce mai bune la jucătorii de peste 30 de ani, acestea venind la pachet cu recorduri de longevitate stabilite. Exemplele la îndemâna oricui sunt Roger Federer (39 de ani), Serena Williams (39 de ani), Rafael Nadal (35 de ani) și Novak Djokovic (34 de ani), dar aș spune că pe o perspectivă mai largă am putea remarca lejer și câteva alte exemple. Sorana Cîrstea e unul dintre aceste exemple.
Considerată încă din primele apariții în circuit drept o viitoare sportivă de Top 10, Sorana a cucerit primul titlu al carierei în 2008 la Tashkent. Sfertul de finală de la Roland Garros 2009 nu avea decât să alimenteze promisiunile și speranțele pentru jucătoarea văzută drept port-stindardul tenisului românesc la acea vreme. Alexandra Dulgheru, Raluca Olaru și Monica Niculescu dădeau primele semne că tenisul fetelor în România își face treaba foarte bine, iar Sorana părea să fie perla acestei coroane. Totuși, din cauza stilului de joc uneori prea ofensiv și din cauza accidentărilor, susținerea acestor rezultate nu a avut o bază solidă, iar fluctuațiile în clasament și în formă au preluat rolul principal. Căzută în plan secund și pentru majoritatea iubitorilor tenisului din România după succesul uimitor al Simonei Halep din 2013 și până acum, drumul spre izbăvire al Soranei a fost presărat cu multe obstacole. Și cu multă îndoială, atât generată din interior cât și din exterior.
Nu putem exclude întreg intervalul 2013-2021 pentru că trebuie să amintim câteva rezultate frumoase, venite mai degrabă din senin decât ca o concluzie a unor schimbări. A fost un tur 4 la Melbourne în 2017, cu înfrângere la Garbine Muguruza, o finală la Tashkent în 2019, pierdută cu Alison van Uytvanck, dar și câteva victorii, mai degrabă izolate, la adversare de top. Prea puțin pentru ceea ce anunța Sorana în primii ei ani de circuit. 2013 era cel mai bun an al carierei, cu acea finală la un turneu de categorie Premier 5, jucată în Canada contra celei mai bune versiuni a Serenei Williams și cu cea mai buna clasare a carierei, locul 21. Apoi, din nou, ceva s-a conectat.
Anul pandemic și pauza competițională au tăiat serios din elanul câtorva jucătoare ce păreau să găsească drumul sigur către Top 10. Primul exemplu este Elena Rybakina, cea care nu a mai regăsit încrederea pre-pandemică după revenire. Alte jucătoare au contemplat serios ideea retragerii din activitate, simțind că nu mai există acea dorință arzătoare de a fi competitiv. Pentru o serie de sportive, însă, pauza a funcționat ca un panaceu, găsind în introspecție răspunsuri clare. Sorana Cîrstea a reușit să soluționeze chestiuni ce se pierd în labirint în momentul în care concurezi aproape săptămână de săptămână. În luna decembrie a lui 2020 a cucerit titlul în turneul ITF de 100.000 de dolari de la Dubai, jucând apoi sfeturi în februarie 2021 la Grampians Trophy. La Australian Open s-a oprit în turul 3, dar a reușit să o învingă pe Petra Kvitova în runda secundă, ceea ce i-a redat o doză importantă de încredere și de speranță. Apoi, la Istanbul, după 13 ani de pauză, a cucerit cel de-al doilea titlu al carierei, traseul foarte bun continuând cu o nouă finală, în turneul premergător Roland Garros-ului, la Strasbourg.
Parcursul de la cel de-al doilea Grand Slam al anului nu mai vine acum de nicăieri, așa cum am putea crede despre cel de la Melbourne din 2017, ci vine ca un deznodământ al unei jucătoare mai mature, mai inspirate și mai sigure pe bogatele resurse proprii. Sorana Cîrstea și-a recăpătat cu drepturi depline statutul de a doua jucătoare a României, iar retragerea din echipa de Fed Cup începe să doară din ce în ce mai mult, mai ales dacă ne uităm la divizia în care am ajuns să jucăm.
Sportul în general, prin accentul pus tot mai mult pe planul refacerii și pe cel mental, reușește să conserve mult mai bine marii campioni. Leo Messi, Cristiano Ronaldo, Rafael Nadal, Roger Federer, Novak Djokovic sau LeBron James sunt acolo, în vârf, de 15 ani sau mai mult. Tot ei sunt principalele repere la care ne raportăm și despre care se scrie și se vorbește în general. Maturitatea aduce beneficii enorme în sport, însă aceste beneficii erau umbrite de lipsa de prospețime fizică. Iată că, într-o eră în care se concurează tot mai mult și tot mai dur, vârsta de 30 de ani este cu adevărat cea a unei noi tinereți. O a doua tinerețe în sport de care și Sorana Cîrstea profită din plin. The best is yet to come!