Editorial | Andrei Niculescu
Din fericire pentru fotbal, din fericire pentru noi, acel proiect hrăpăreț numit Superliga Europei a fost, deocamdată, tras pe linie moartă. Zic deocamdată căci eu unul nu-s convins că în câțiva ani el nu va deveni o realitate. Însă o Superligă a giganților, a greilor, a unui grup restrâns de ”David”, nu ne-ar permite să asistăm la victorii epice precum cea a lui Villarreal de miercuri seară, dintr-un ultim act al Europa League ce va rămâne în istorie pentru ceea ce s-a petrecut la loviturile de departajare, dar și pentru că l-a transformat pe Unai Emery într-un legendar campion la finale.
Meciul de joi reprezintă acea dovadă că mai există și povești frumoase traduse în realitate. Că viața oferă și astfel de momente, când poate bate filmul, când imposibilul devine posibil, când ”nu se poate” se vede învins de ”se poate”, când visele devin posibile, când David câștigă nu doar în fața lui Goliat, ci a unui întreg grup de ”Goliați”. Că un oraș de 50.000 de locuitori, ce lesne și-ar putea găsi cu toții loc pe ”Old Trafford”, poate inventa o formulă câștigătoare pentru o echipă devenit aproape a tuturor.
UN CLUB CUMPĂRAT CU 400.000 DE EURO
Acest Villarreal s-a născut din ambiția unui om, Fernando Roig, care într-o zi de mai 1997 a cumpărat cu 400.000 de euro un club în timpul unui prânz de afaceri ce avea cu totul alte scopuri. Acel Villarreal din 1997 era un ”submarin galben” aproape de colaps, ce părea că nu mai are resurse să iasă la suprafață, cu 5000 de ”socios” (azi are 19.000), reprezentând un orășel ce avea, pe-atunci, 40.000 de locuitori. Azi are 50.000, tot orășel a rămas, dar de miercuri seară își are numele înscris cu litere de aur pe harta nobilă a fotbalului european. Așa cum bine a scris ”Marca” în numărul său de joi, ”Submarinul galben a devenit submarinul de aur”.
Fotbalul pesemne că avea o datorie față de Villarreal. Evident mă gândesc la acel penalty ratat de Riquelme, în acea semifinală de Champions League cu Arsenal. În 2006, la 9 ani așadar față de momentul descris de mine mai sus. În 9 ani, Villarreal a urcat din subsolul ligii secunde a Spaniei până aproape de stratosfera Ligii Campionilor. Atunci n-a fost să fie, de-atunci s-au întâmplat multe. Inclusiv o retrogradare, pe mâna unui prea ambițios (la acel moment) Cholo Simeone, al său Atletico, fără obiectiv la ora partidei, scufundând din nou ”submarinul galben” în apele triste ale agoniei. Dar și de-această dată echipa s-a urnit, a revenit în Primera, apoi în cupele europene și iat-o acum pășind cu demnitate către masa bogaților. Cea la care trebuie să te așezi prin merite proprii, a se citi prin câștigarea de trofee, nu printr-o invitație, fiindcă așa vor niște oameni cu bani.
La momentul câștigării de către Leicester a finalei Cupei Angliei, acum câteva săptămâni, s-a vorbit mult despre gestul jucătorilor, în frunte cu ”căpitanul” Schmeichel, de a-l invita pe proprietarul thailandez (al cărui nume nu mă hazardez nici măcar să încerc să-l scriu, dar numele contează prea puțin) să coboare pe gazon pentru a se bucura împreună cu echipa de acel moment. S-a vorbit atunci de familie și despre relațiile extraordinare existente la clubul englez. Și la Villarreal e la fel.
FAMILIA NUMITĂ VILLARREAL
Nu știu cum au privit finala proprietarii lui Manchester United. Zic totuși că s-au uitat. Poate la un pahar de whisky bun, eventual cu picioarele pe masă, ”american style”, nu cred însă cp foarte tensionați. Bănuiesc însă cum a făcut-o Fernando Roig, proprietarul lui Villarreal. Cu inima cât un purice, cu pulsul la maxim, alături de soție, departe de stadion și de echipă, căci UEFA nu i-a permis, din cauza protocolului, să vină la meci. Avusese Covid, avea două teste negative marți, plecase spre Gdansk miercuri cu un avion privat, dar a trebuit să se întoarcă. Protocolul e protocol. Ce ghinion, nu-i așa? Fix la cel mai important moment din istoria echipei tale să nu poți participa. L-am văzut în schimb la sărbătoarea de joi, de pe stadionul propriu, ”El Madrigal” sau ”Estadio de la Ceramica”, dacă preferați denumirea comercială. Emoția i se citea pe chip, vizibilă, la momentul când pe tabelă s-a reluat momentul penalty-urilor. Aproape că nu se putea uita, pesemne că în direct chiar n-a putut. Asta este cred diferența dintre un business și o afacere de suflet.
Despre Villarreal se spune că e ca o familie. Cu Fernando Roig cap de familie, provenit el însuși dintr-o altă familie, cunoscută în Spania (Mercadona, Pamesa etc). Care n-a ezitat să pună bani din propriul buzunar pentru ca purgatoriul ligii secunde să nu devină apăsător. Care a avut ideile clare încă din acea zi de mai 1997, când a preluat clubul. Care nu se sfiește să plângă atunci când suferă, așa cum a fost atunci cu retrogradarea. Care n-are nicio problemă să coboare, pe o furtună teribilă, din confortul lojei oficiale pe gazonul inundat de apă pentru a da o mână de ajutor, astfel încât acea partidă (de Europa League, apropo, chiar din acest sezon) să se poată disputa. Care nu are slujbași ci angajați, pe care-i lasă să-și facă treaba, și astfel a ajuns Villarreal să aibă una dintre cele mai apreciate academii din Europa și să furnizeze oameni pentru conducerea altor academii, de la cluburi mult mai importante. Sau pe care-i schimbă, dacă așa simte că e mai bine, cazul lui Javi Calleja, înlocuit cu Unai Emery deși dusese echipa pe locul 5.
LEGENDARUL CAMPION LA FINALE
Cu Unai Emery, Villarreal a făcut acel pas înainte. Legenda tehnicianului basc în Europa League e acum și mai dolofană, dar a te gândi că e vorba doar de noroc ar fi o mare jignire pentru munca unui antrenor care, după cum mărturisea, a văzut 17 meciuri ale lui United în zilele de dinaintea finalei de la Gdansk. 17!! Se vor găsi unii care să critice stilul, care să vorbească de merite, care să analizeze planurile de joc, dar succese fără muncă nu s-au prea văzut. Contra lui Manchester United, Unai a jucat exact ce trebuia, a aplicat exact strategia lui David ca să-l învingă pe Goliat, a știut să-și învețe jucătorii să sufere, ca să se bucure ulterior. Submarinul galben a doborât transatlanticul din Manchester.
Cât despre United, prea puține ar fi de zis. A fi favorit într-o finală nu garantează nimic, acest statut trebuie confirmat de prestația din teren și trebui ajutat de inspirația celui de pe bancă. United nu se poate plânge de ghinion, pentru că n-a fost vorba de așa ceva, ba chiar a existat o doza suficientă de noroc la golul lui Cavani. Se poate plânge în schimb de amorțeala unui Solskjaer, ce pare din nou a-și fi atins limitele.
Iar gestul jucătorilor de la momentul festivității de premiere, aproape smulgându-și de la gât medaliile primite, cu un soi de dezgust amestecat cu invidia, poate fi interpretat în diverse feluri. Să zicem că e doar o frustrare, ce ar putea da naștere unei ambiții.
P.S.
Au fost zile și ore frenetice în fotbalul european, cu mișcări ale antrenorilor pe care nu-mi amintesc să le fi văzut în alte veri. Despre asta va fi timp să vorbim și să analizăm, cred că momentul Villarreal trebuia consemnat astăzi.