Editorial | Andrei Niculescu
E destul de greu de găsit în peisajul fotbalistic actual un antrenor care să ofere o atât de mare doză de antipatie printre suporterii echipei pe care o pregătește precum Antonio Conte. Poate doar Mourinho, cu amendamentul că Jose a cam ieșit din zona nobilă a tehnicienilor. Conte însă e acolo și e ciudată într-un fel această încruntare a fanilor pentru un tip care, în general, pe unde a fost a avut rezultate. E ciudată, dar și explicabilă.
Despre Conte s-a tot vorbit în ultimele săptămâni că va prelua pe Manchester United. Astă vară, s-a vorbit că va prelua pe Real Madrid. Așa cum se vorbise că-i va prelua pe madrileni și-acum vreo 3 ani, când fusese dat afară Lopetegui. Mai apoi se vorbise că va ajunge la Tottenham. Astă vară se auzea ceva și despre Juventus, dar ăsta chiar era un zvon fără acoperire, nu uitați degetul arătat către Agnelli prin primăvară. Pe la începutul toamnei se spunea că și Barcelona ar fi o variantă pentru el, dar și asta era cam fără sens, căci ideile lui Conte nu se pupă deloc cu cele ale catalanilor. Apoi a venit la rând Newcastle, dar chestia asta a părut mai mult un vis de sorginte saudită, un pic cam interzis. În fine, ideea era că se vorbea și că toate aceste cluburi mai sus amintite aveau un numitor comun: probleme.
Acum a ajuns la Tottenham. Unde, evident, sunt probleme. În mijloc de sezon, așa cum a tot declarat că nu-i prea place. Poate că a tot așteptat după Manchester United și-n cele din urmă s-a săturat și a răspuns pozitiv la insistențele lui Fabio Paratici, directorul sportiv al londonezilor, cu care atât de bine lucrase la Juventus. E clar că prezența lui Paratici la Spurs a contat mult, la fel cum sigur a contat și calitatea jucătorilor ce compun lotul lui Tottenham. Poate și contextul.
Nu vi se pare că Antonio Conte a devenit un specialist al situaților de criză? Un fel de ”Lupul de pe Wall Street” al antrenorilor? Al situațiilor de criză la cluburile cu bani, căci Conte nu lucrează pro-bono, că așa ar putea veni la Dinamo să dea o mână de ajutor. Și da, există situații de criză și la cluburile cu bani. Nu întotdeauna banii aduc fericirea, mai ales dacă nu ai habar ce și cum să faci cu ei. Și da, Conte pare să fi dezvoltat o plăcere teribilă de a se implica în astfel de situații. Ideea e că, în general, le și rezolvă.
La Juventus știm ce-a făcut. Paranteza la ”Squadra Azzurra” nu are defel conotații negative, la Chelsea știm cum a scos echipa din depresia post-Mourinho, la Inter am văzut cu toții. La fel însă am și văzut cum au fost plecările de la aceste echipe, dar asta cred că nu-i preocupă acum prea tare pe cei de la Tottenham, care așteaptă de la Conte să redreseze o corabie ce navighează de ani buni într-o derivă păguboasă.
OMUL CARE ÎNCHEAGĂ VESTIARELE
Iar speranțele lor sunt întemeiate. Pe unde a fost, Conte a reușit în primul rând să închege vestiarul. Ca într-un soi de team-building, cu metodele sale, cu stilul său, a izbutit mereu să facă din 11 jucători o echipă și dintr-un vestiar divizat un grup capabil să lupte pe un front comun. De ce oare nu s-a concretizat trecerea lui pe banca londonezilor astă vară nu știm prea bine. Posibil că pretențiile sale, care nu-s deloc mici și nu se referă doar la salariul, nu s-au intersectat cu stilul lui Daniel Levy, cunoscut pentru ariciul existent în buzunarul său la momentul în care trebuie să plătească, în totală opoziție cu larghețea pe care o solicită atunci când trebuie să vândă. Pesemne că Levy a realizat ulterior, în timp ce calcula beneficiile colaborării cu Nuno Espirito Santo (și cu Jorge Mendes, cel ce stă în spatele portughezului), că fără să investești nu poți ține pasul cu cei care o fac.
Probabil că și Conte a palpat unele avantaje în a prelua o echipă ca Tottenham în plin campionat. Are acum o marjă de eroare ceva mai mare, căci va putea repede să dea vina pe greaua moștenire. Asta înseamnă liniște și timp pentru a-și implementa ideile în cadrul unui lot ce nu e deloc lipsit de calitate. Sigur însă e lipsit de busolă, poate și de ambiție.
Sistemul lui Conte a arhicunoscut, acel 3-5-2 specific lui, pe care, ca exprimare, îl regăsim la puține grupări europene. Principala caracteristică este intensitatea, dar și existența acelui punct de sprijin în atac. Iar la Spurs există oameni pentru acea intensitate, dar mai există și Harry Kane. Dacă a reușit el la Chelsea cu Diego Costa și a scos din Lukaku ceea ce vedem acum, de ce n-ar face același lucru la Tottenham cu Kane? Principalul obiectiv al italianului acum acesta este, să-l readucă pe Kane într-o stare de spirit propice marii performanțe. Iar apoi să creeze o identitate de joc, căci după despărțirea de Pochettino așa ceva n-a mai existat.
Și ar mai fi un aspect deloc de neglijat. Singura bilă neagră a carierei de antrenor a lui Conte vine din zona performanțelor continentale. Din lipsa lor, mai bine zis. E ceva ce pornește încă din perioada lui ca jucător, căci a fost cu Juve în 4 finale de Champions League, dintre care 3 de manieră consecutivă, și a câștigat doar una. Acum, Tottenham e în Conference League, ceea ce poate reprezenta o bună oportunitate de a sparge gheața.
Până una alta, în peisajul Premier League a mai apărut un nume important. Poate că e mai mult antipatic decât simpatic, poate că de multe ori e de-a dreptul enervant prin stilul său plângăcios, dar în niciun caz Antonio Conte nu trece neobservat. Tottenham a pus mâna, în sfârșit, pe un campion.