IOANA PRECUP

ULTRA TRI SWEDEN 2021 | Dream ON The Road, cu Ioana Precup

  • Nu mai pot! Vreau doar sa dorm! Imi este foarte frig!
  • Ia bluza asta de trening pe tine. Hai ca mai avem putin. Poti!

Andreea e in tricou, deci, de fapt, nu e frig. Trebuie sa pedalez sa ma incalzesc. Asta nu e bluza de bicicleta. Nu conteaza. Totul e sa merg mai departe. Pedaleaza. Te vei incalzi. Pe dracu: prind viteza si bate si mai tare vantul. Si imi este foarte frig. Tremur cu tot cu bicicleta care in astea doua zile a devenit o prelungire a corpului meu. Face atat de mult parte din mine ca as fi vrut sa o iau in pat aseara dupa cei peste 200 de km de la Gottskar la Husqvarna.

Cateva ore mai devreme ma ratacisem, m-am invartit o ora in parcul ala plin de piste de bicicleta si le-am incercat pe toate, dar tot in afara traseului eram. Inainte sa ma ratacesc imi era foame si voiam cu disperare cafea ca sa nu mai adorm ca mai devreme cand visam frumos in aerobare in timp ce bicicleta se indrepta in santul de pe marginea drumului. Refuz orice pana scap din cosmarul asta al ratacirilor.

Imi vreau drumul inapoi, asa cum e el, ca un rollercoaster de 500 km, nimic plat, dar e drumul meu. In fata fiecarui deal imi spun ca e ultimul si cred asta pana ajung in varful lui. Apoi pedalez cat pot la vale ca sa-mi iau avant pentru urmatorul deal, care va fi ultimul doar pana ajung in varful lui.

Da, pe la pranz ma luase somnul si am atipit pe bicicleta. Zgomotul lantului pe pinioane si miscarea constanta a picioarelor prinse in pedale s-au transformat in “white noise” si capul imi cadea pe bratele sprijinite in aerobare intr-un somn dulce. “Hei, trezirea! In cel mai bun caz te duci in sant, daca nu te calca vreo masina! Unde e Andreea cu rulota?” Dupa 10 minute dormeam pe marginea drumului, in poarta unei ferme, la umbra rulotei. Cand am deschis ochii, se uita la mine un barbat, inalt, slab si cu fata arsa de vant, care tocmai coborase dintr-un tractor si venise acasa, la ferma in poarta careia imi facusem eu culcus pentru un somn de cateva minute. Foarte repede mi-a spus ca este si el ultramarathonist si ca pot sa dorm cat vreau in poarta lui.

Nici nu mai stiam cat este ceasul, de cand sunt pe drum. Imi aduc aminte ca am plecat la 6 dimineata din Husqvarna – frumos oras, atat cat l-am vazut aseara la apus din varful acelui deal unde am impins bicicleta pana la finish si unde am mancat pepene rosu.

Suntem opt oameni: sase barbati si doua femei, toti peste 40 de ani, cu alte joburi decat triathlonul, si care nu aveam altceva mai bun de facut weekendul asta din mijlocul verii decat sa strabatem Suedia vreo 600 de kilometri pana la Stockholm. Suntem opt nebuni frumosi veniti sa concuram cu noi insine si vrem doar sa terminam daca se poate duminica noaptea inainte de ora 24:00. Daca nu, e bine si mai tarziu.

Am plecat joi din Gottskar cu barca spre Nidingen, mica insula de unde a doua zi dimineata urma sa inotam inapoi spre continent.

Nidigen este rezervatie naturala, plina de pasari care fac un zgomot infernal, aparent. Dar pentru mine a fost foarte multa liniste si mai ales pace. De pe insula, din varful farului, nu se vedea tarmul la 10 km.
Ajunsesem acolo singura femeie venita din alta tara, cu o autorulota imprumutata si urma sa ma intorc pe continent inot, ca apoi sa strabat Suedia pe bicicleta si alergare.
Nu stiu cum a incaput atata emotie in mintea mea!

Sunt foarte putine lucruri care mi-au ramas in suflet atat de puternice, incat sa nu gasesc cuvintele suficiente pentru a le descrie. Lilelland – mica bucata de pamant din mijlocul marii, de unde am luat startul – este unul din ele.

Dar acum sunt la nici 5km de Trosa, e noapte, mi-e somn, mi-e frig si tremur. Ma intind pe jos, pe marginea drumului in timp ce totul striga in capul meu “Stop! Asta ti-e limita acum!”.

Previous ArticleNext Article

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *