Editorial | Antal Putinica
Cerul este limita; așa credem după toate cele văzute, citite și mai ales auzite. Dar este oare adevărul?
Suntem permanent dispuși să ne testăm limitele pentru a le depăși, bineînțeles. Iar limitele nu ne aparțin, sunt de fapt cele ale înaintașilor, nicidecum ale noastre. Le recunoaștem, învățăm despre ele și apoi vine, firesc, provocarea. Testarea limitelor deja existente nici măcar nu ne este impusă, nu vine din afară ci este mai degrabă înscrisă în codul nostru genetic.
Ăsta e și scopul, până la urmă. Duelul generațiilor, pus ca verb în orice vine din trecut.
Judecăm toate cele înscrise în normalul din jurul nostru. Este modul sapiens de a merge înainte. Mereu! Este și motorul progresului, fără îndoială. Numai că unele limite sunt chiar hotare. De netrecut, nici măcar cu un milimetru. Au fost testate de generații întregi, cu multe sacrificii. Câteodată, limita este chiar ultima instanță de predictibil. Dincolo, așteaptă deloc cuminte, neantul.
Însă nu despre asta vreau să vorbim astăzi. Metaforele sau paradigmele nu își au locul într-un sport precum Formula 1. Motorsportul, per ansamblu, se bazează pe reguli stricte. Limite, până la urmă.
O linie albă pe asfalt te readuce în lumea reală, fie pe circuite, fie pe străzi. Este o simplă dâră trasată cu vopsea, care devine un îndreptar de viață: până la ea, ai voie. De o calci, vei fi pedepsit. Cu cât o depășești, nu contează! Poate fi un centimetru, poate fi un metru. Dacă intervalul poate fi determinat (și poate fi stabilit cu acuratețe, ne-am lămurit deja) atunci ești în culpă.
Însă la viteze de peste 200 de kilometri pe oră, în abordarea unor viraje CREATE pentru a fi dificil de parcurs, diferența între un centimetru și un metru este enormă. Un centimetru înseamnă că ai mers la limită, ceea ce este și în job description-ul oricărui pilot. Este imposibil de plănuit, dar mai ales de executat cu bună știință o astfel de “încălcare” a limitelor.
Dacă ai depășit cu un metru, deliberat, este clar o manevră aplicată pentru a-ți crea un beneficiu.
Chiar și în acest caz evident, prezumția de nevinovăție primează. Chiar de două ori! Abia după aceea ești pedepsit, fiind considerat un gest voit repetat. Cumva, mi se pare firesc.
Ce nu este deloc în regulă este perspectiva inițială, dată ușor deoparte. Diferența morală dintre un centimetru și un metru. Este una mai mare decât pare.
Sunt de acord cu reproșurile piloților, făcute după cursa F1 din Austria. Au fost multe avertismente și penalizări, poate prea multe. Și mărturisesc, așa cum am făcut-o și în comentariul live, că nu sunt de acord cu ce s-a întâmplat. 43 de avertismente și 6 penalizări, numai în Grand Prix-ul de Formula 1!
Asta ca să nu mai pomenesc de F2, unde linia de sosire a fost trecută, în ordine, de: Richard Verschoor, Roberto Mehri și Jehan Daruvala. Podiumul a fost diferit (un prim semn de întrebare), dar stați să vedeți rezultatele oficiale, publicate câteva ore mai târziu: victoria i-a revenit lui Logan Sargeant iar pe doi a ajuns Enzo Fittipaldi. Really?! Unde sunt cei 3 care au trecut linia de sosire?
Atunci, cum să nu fii de acord cu Fernando Alonso care, la fiecare briefing de Grand Prix, aduce aminte de penalizarea primită în Canada, injustă în opinia spaniolului?
Inconstanța Direcției de Cursă este mai ceva ca pe vremea lui Masi. Îmi pare rău pentru simplul fapt că avem un element de comparație, dar ăsta e adevărul. Iar din punctul meu de vedere, nu mai contează cine a fost primul, Masi sau Freitas. Ori Wittich. Important consider a fi cum se va termina povestea. Și mai ales, când.
Din păcate, nu cred că se va încheia curând. De anul trecut, de la scandalul Verstappen-Hamilton-Masi, Formula 1 a atins cote de interes spectaculoase. După jumătate de an de la eveniment, încă se mai vorbește despre Michael Masi (apropo, și-a luat rămas bun de la FIA, în mod oficial). Încă este contestat titlul lui Max din 2021. Iar tumultul ăsta al “mob-ului” face bine audienței.
Toate controversele iscate polarizează precum ochelarii Ray Ban: aduc fani și dușmani, vorba melodiilor balcanice. Se transformă oare Formula 1 într-o manea? Una extrem de populară, în zone țintă cu public ce nu știe nici măcar dacă volanul unui monopost este rotund sau nu. Dar ce contează! Numărul de hituri înseamnă că exiști, că ești tare. Din ce în ce mai tare! Unde ne oprim? Sau, ne mai putem opri oare?!
Se toarnă asfalt nou, asta e clar. Mă întreb și vă întreb: “noua” Formulă 1 este pe circuitul potrivit, pe calea cea bună? Viitorul acesta nu înseamnă oare suicid, ca în Westworld, sezonul nou?
F1 este la un centimetru să își vândă sufletul. Nu la un metru! Culmea, în acest caz, centimetrul este cel care contează!
Eu încă visez: cerul este limita (and Space, the final frontier). Iar îndrăznețul este întotdeauna cel mai important personaj al narativei, pentru simplul fapt că vrea să privească “dincolo”, vrea sa afle ce e neaflat. Așa am fost crescut și am sfidat la rândul meu limitele, încă din adolescență. Și cred că înțeleg ce este în sufletul piloților.