Editorial | Dragos Suciu
Lumea tenisului mondial se pregătește pentru primul mare eveniment al sezonului întârziat, de condiţiile pandemice, cu două săptămâni față de programarea obișnuită.
Australian Open, cel mai nou turneu de Grand Slam, supranumit sugestiv și “The Happy Slam”, și-a câștigat în ultimii ani un statut aparte pentru iubitorii sportului alb. Oferind de multe ori meciuri foarte spectaculoase, disputat pe o suprafaţă care reliefează toate avantajele tenisului modern, cu fani gălăgioși în tribune și disputat la temperaturi tropicale, specifice anotimpului cald de la Antipozi, Open-ul Australian reprezintă de ani buni primul barometru fidel al sezonului.
Chiar și în acest an, înconjurat de măsuri de protecţie catalogate drept excesive de multe voci și cu prea puțin timp de pregătire pentru jucători, acesta stârnește un interes deosebit în rândul fanilor sportului de pe întreg mapamondul.
Situaţia nu a stat însă astfel întotdeauna, iar titulatura de cel mai nou turneu de Grand Slam nu se datorează neapărat istoriei mai scurte, ci mai degrabă statutului pe care acesta l-a avut o lungă perioadă.
Sunt sigur că cei care au descoperit pasiunea pentru tenis odată cu emulația produsa de rezultatele generației actuale din tenisul feminin românesc, se întreabă de ce Ilie Năstase, Ion Țiriac sau Virginia Ruzici, nu au reușit în trecut rezultate notabile la Melbourne. Sau de ce, dacă ne uităm la lista foștilor câștigători, vedem nume care nu au făcut furori în rest în alte competiții mari. Sau de ce, într-o perioadă în care Martina Navratilova și Chris Evert dominau tenisul feminin, o finală de Australian Open s-a jucat între Barbara Jordan si Sharon Walsh, iar cu doar 3 ani înainte, un număr 212 în ierarhia ATP, Mark Edmondson, reușea să cucerească titlul la Melbourne.
Vă invit să descoperim împreună, în cele ce urmează, de ce tenisul românesc nu a furnizat mari rezultate aici, într-o perioadă în care Ilie Năstase era numărul 1 mondial, iar Virginia Ruzici câștiga titlul la Roland Garros și cum s-a ajuns ca în prezent, Australian Open sa devina turneul de Grand Slam preferat al multor fani ai tenisului.
Prima ediție a turneului, s-a disputat în anul 1905, sub denumirea Australasian Championships, aceasta păstrându-se până în anul 1926. Tenisul se afla încă departe de perioada profesionistă, iar rezultatele de atunci contează mai mult pentru statistici. Situaţia s-a schimbat din anul 1927, atunci când competiția a fost redenumită Australian Championships, denumire ce s-a păstrat până în anul 1969, an în care, după trecerea la Era Open, turneul și-a câștigat numele actual, Australian Open.
Dacă era sau nu “open” pentru jucătorii europeni, este însă o altă discuție. Turneul a fost o afacere preponderent a gazdelor până în anul 1977, atunci când Guillermo Vilas a făcut călătoria în Australia și s-a impus.
Ironic sau nu, din anul 1976 și până în prezent, (când șansele sunt mult mai mici decât în acea perioadă), nici un reprezentat al gazdelor nu a mai reușit să cucerească titlul la masculin.
La feminin situaţia era similară, deoarece, până în anul 1980, trofeul a fost câștigat doar de jucătoare din trei țări: Australia, SUA și Marea Britanie.
Turneul a început sa capete popularitate începând cu anii 80, mai ales după ce acesta a fost devansat din luna decembrie în luna ianuarie, constituind punctul de plecare al sezonului.
Federația Australiană a depus eforturi pentru a se alinia la standardele tenisului din acea perioadă, iar turneul a fost mutat de pe iarbă pe suprafaţă rapidă. în anul 1988 și, poate mult mai important decât atât, din Kooyong în Melbourne Park, o locație mult mai apreciată de către spectatori. O mişcare foarte inspirata de marketing a fost si branduirea turneului drept Grand Slam-ul Regiunii Asia/Pacific, titulatură ce a oferit sentimentul de apartenență, locuitorilor celor două continente.
În tot acest context al diversității, tenisul românesc a obținut cel mai bun rezultat la simplu în anul 2018, atunci când Simona Halep a disputat finala, iar speranțele României sunt crescute și in acest sezon, cu reprezentare record pe tablou la Melbourne.
De departe cel mai important jucător român al tuturor timpurilor, Ilie Năstase, campion de US Open în anul 1972, de Roland Garros în anul 1973 și dublu finalist de Wimbledon, în anii 1972 și 1976, are o singură prezență la Melbourne, și aceea pe când era la apusul carierei, în anul 1981. În perioada de vârf a carierei lui Ilie, majoritatea jucătorilor europeni de top nu făceau deplasarea în Australia, preferând să petreacă sărbătorile acasă și să se pregătească pentru următorul sezon. Manolo Santana, Jan Kodes, Manuel Orantes sau Bjorn Borg au procedat asemănător, iar asta le știrbește palmaresul in turneele de Grand Slam, raportat cel puțin la jucătorii de top din ultimii ani. Ilie a jucat în anul 1981 și a pierdut clar în prima rundă cu neo-zeelandezul Chris Lewis, cap de serie nr. 11 pe atunci, însă un ilustru necunoscut în comparație cu primul lider mondial al ierarhiei ATP.
Celălalt nume important din tenisul masculin romanesc al acelei perioade, Ion Țiriac, a ajuns în turul secund în anul 1977, pierzând în fața unui reprezentant de seamă al celei mai bune generații a tenisului masculin australian, Ken Rosewall.
Făcând pasul spre anii 90, atunci când Australian Open era jucat de cei mai importanți tenismeni ai lumii, remarcăm rezultatele lui Andrei Pavel, prezent de două ori în optimile de finală (1999 și 2004), Adrian Voinea, optimi de finală în anul 2002 și Victor Hănescu, prezent de 4 ori în turul secund.
Se disting, desigur și cele două semifinale jucate în proba de dublu de către Horia Tecău (2012 si 2015).
În anul 1979, Virginia Ruzici făcea deplasarea în Australia și era cotată drept principală favorită la câștigarea turneului, însă, era învinsa in primul tur de către localnica Mary Sawyer. Cel mai bun rezultat al Virginiei la Australian Open avea sa vină în anul următor, 1980, atunci când se califica in sferturi de finală, acolo unde era învinsă în set decisiv de către Hana Mandlikova, cea care avea sa și câștige turneul.
Irina Spîrlea, fost număr 7 mondial, ajungea până în sferturi in 1997, cel mai bun sezon al carierei, in timp ce Ruxandra Dragomir a ajuns de doua ori in optimile de finala (1997, 1998).
Așadar, până în ultimii ani, rezultatele sportivilor români la Australian Open nu au fost de neglijat, însă departe de ceea ce se așteaptă în prezent, de la Simona Halep & co. Și poate că așteptările sunt întemeiate daca ne uităm la rezultatele jucătoarelor din Romania în ultimii ani la Melbourne.
Sorana Cârstea are o optime de finală jucată în anul 2017, Irina Begu a ajuns în aceeaşi fază a competiției în anul 2015, iar în anul 2018 a jucat semifinala de dublu alături de Monica Niculescu.
Totuși, cel mai important rezultat reușit de România aici, a fost reprezentat de finala din anul 2018, jucată de Simona Halep. După probabil cel mai frumos și dramatic parcurs al ei la un turneu de Grand Slam, înțesat cu meciuri spectaculoase, cu răsturnări de situaţie și cu un efort care a dus-o pe Simona pe patul de spital, deshidratată. Aceasta a scris cea mai frumoasă pagină de istorie a României la Melbourne până în prezent. A pierdut o finală cu scenariu contra lui Caroline Wozniacki, însă cu siguranţă nu si-a spus ultimul cuvânt și este una dintre marile favorite și în anul 2021.
Analizând istoria românilor în primul turneu de Grand Slam al anului, putem constata ca ne-a lipsit, din ce în ce mai puțin pentru un titlu major în cea mai puțin probabilă locație, ultima rămasă necucerită de tenisul nostru. Cu Ilie Năstase, Simona Halep și Virginia Ruzici campioni la Paris, cu același Ilie impunându-se la US Open și cu Simona câștigând la Wimbledon, Australia rămâne ultima redută. Pentru cat timp? Vom vedea în două săptămâni.