Editorial | Antal Putinica
Schumacher. Un nume cât o lume întreagă. Lumea mea de curse, în care m-am învârtit în primii ani. O lume fără Instagram, fără Twitter, fără IoT, doar cu telefoane și presă adevărată, printată pe hârtie ordinară. Ziare care te mânjeau pe degete cu cerneală însă te ungeau pe suflet când le răsfoiai.
Și totuși, o lume care a putut fi cucerită chiar și atunci. Astăzi, parcă e mult prea ușor să te faci cunoscut în lume. Lewis Hamilton a strâns, cât, 25 milioane de “followers” pe social media? Schumi a făcut asta acum 25 de ani, când totul se învârtea mai lent, mult mai lent. În lume! Pentru că pe circuite, viteza era aceeași. Maximă!
A fost ziua lui Michael. Pe 3 ianuarie, Schumacher a împlinit 53 de ani. Până acum ceva timp apărea zâmbitor, pe pârtii, îmbrăcat în roșu Ferrari, salutând o lume întreagă. Una împărțită, normal, în fani și dușmani. Însă asta nu avea importanță, știam cu toții cine este Schumi. Și așteptam începutul de an pentru a vedea imaginile cu el pe pârtia de schi din Madonna di Campiglio, unde îmbina scurta vacanță de iarnă cu pregătirile pentru lansarea noului sezon.
Eu așa mi-l amintesc. Puternic, încrezător, aproape sfidător. Invincibil.
Nu am fost fan Schumacher, nu am ascuns niciodată asta. Nu mi-a plăcut ca om, însă recunosc că a fost mai mult instinct decât o impresie judicios formată. Mi-a plăcut Villeneuve, mi-a plăcut Coulthard, mi-a plăcut Kimi. Empatizam mai ușor cu ceea ce credeam că sunt. În plus, nu existau prea multe informații pe atunci și poate că și asta a contat.
Dar nu i-am contestat niciodată lui Schumacher statutul de campion, de supererou. Era pilotul perfect, pentru care nu conta decât victoria – totul dublat de un fin simț mecanic care a făcut, de multe ori, diferența. Chiar dacă nu mi-a convenit niciodată, Schumi era cu adevărat urmașul lui Ayrton Senna.
Abia târziu am aflat că poseda, și el, un incredibil spirit de echipă. Era un tip dur, dar loial, așa cum mi-am imaginat în copilărie bărbații adevărați atunci când citeam până târziu în noapte cărțile lui Karl May – culmea, tot un neamț care a cucerit lumea cu poveștile lui.
Îmi aduc aminte perfect momentul în care am aflat despre teribilul accident petrecut la schi, pe 29 decembrie 2013, pe una din pârtiile stațiunii Meribel. A fost un șoc! Am auzit tot felul de variante despre cum s-a întâmplat nenorocirea, însă Kaiserul era un schior prea experimentat ca să greșească atât de ușor. Poate că într-adevăr, provocat de fiul său Mick (pe atunci la doar 14 anișori), s-a avântat cu schiurile pe zăpada afânată propice plăcii de snowboard pe care o avea puștiul. Doar îi plăceau provocarile!
Numai așa putea să nu vadă stâncile de care s-a lovit.
Și de la o viață tumultoasă, petrecută în viteză, a ajuns brusc imobilizat la pat. Condiția sa medicală a fost extrem de precară, la limită, și probabil un om obișnuit ar fi pierdut lupta cu traumatismul. Însă Schumi a fost prea puternic și dorea să trăiască.
2013 a fost un an greu pentru Michael Schumacher. Tocmai se retrăsese din Formula 1, pentru a doua oară. Culmea, ultimul său sezon în Marele Circ fusese încheiat pe locul 13, de parcă acest număr i-a purtat ghinion. Și nu o făcuse în termenii săi, așa cum i-ar fi plăcut. Locul său în echipa săgeților argintii fusese luat de Lewis Hamilton, care imediat a fost mai bun decât coechipierul Nico Rosberg. Și implicit, mai bun decat Schumi.
Un Lewis Hamilton ce mai apoi avea să îi ia toate recordurile.
Însă recordurile sunt una iar legendele cu totul și cu totul altceva. Poți munci enorm, poți fi la un fir de păr de perfecțiune, atât cât îți stă în puteri și talent. Asta ține de pilot. Statutul de legendă este însă acordat de noi, cei ce formăm publicul și care ducem mai departe, dincolo de statistici, istoria orala a curselor de monoposturi.
Formula 1 a avut, în cele 7 decenii de existență, piloți legendari care nici măcar nu au câștigat un titlu mondial. Sau poate au pus mâna pe unul, două. Nu are rost să dau nume pentru că aș fi subiectiv. Însă cu Schumacher, veghind la capul patului, au visat și au crescut campioni mondiali. Campioni care acum sunt mentori pentru Schumacher, cel Mick. Este cazul lui Sebastian Vettel.
Cel ce a fost indestructibil, care a scăpat mereu teafăr din accidente petrecute pe pistele circuitelor la peste 300 km/h, zace acum la pat. Când și când, apare câte o frântură de interviu care lasă să se înțeleagă că Schumi este mai bine. Mișcă ochii, recunoaște fețe, pare că înțelege ce i se spune, ar vrea să vorbească. Atât.
Discreția familiei este de înțeles dar dureroasa și pentru noi, cei ce am vrea să îl vedem pe Schumi și să îi spunem La Mulți Ani!
Poate că Mosul i-a adus lui Michael Schumacher cel mai important dar: puterea de a-l vedea pe fiul său în cursele de Formula 1.