Editorial | Antal Putinica
Pentru adolescentul din mine, 1 mai încă înseamnă ACEA PETRECERE la mare. Făceam parte dintr-o întreagă generație care căuta libertatea fără să știe exact cum arată. Ne închipuiam că mersul la mare pentru 2 zile, în gașcă, rezolvă totul. Sentimentul nu putea fi trăit, experimentat, decât ACOLO și ATUNCI! Apartenența la un grup, puterea deciziei individuale, alegerile făcute fără implicarea părinților (nu întotdeauna cele mai fericite, recunosc) – erau farmece făcute nouă, tinerilor, de societatea timpului trecut.
Până în 1994.
De atunci, 1 mai îl asociez cu o imensă frustrare. Cea a neputinței. A inevitabilului. A efemerului. Pe 1 mai 1994, pe Imola, a murit AYRTON SENNA. Și, odată cu el, magia cu care Formula 1 abia intrase în viața mea.
Coincidență față de momentul prezent, 1 mai 1994 era chiar prima zi de Paște ortodox. Weekendul negru începuse deja să înfioare paddock-ul italian. Pierise Roland Ratzenberger iar numai un miracol a făcut ca Rubens Barrichello, pe atunci un tânăr debutant brazilian, să scape dintr-un accident înfiorător. Ceva încă plutea în aer, iar Senna simțea asta. Am văzut-o atunci în ochii lui și mi-o reconfirm de fiecare dată când găsesc puterea de a mai privi acea filmare, făcută înaintea startului. MAGICIANUL, împietrit în cockpit pe linia de start, privea în gol. Așa am crezut la început. Însă el putea întrezări spectrul ce se insinua printre monoposturile de curse. Spectrul morții, o moarte ce încă nu își satisfăcuse pofta de sânge.
Apoi Senna a scuturat scurt din cap, și-a pus casca de curse și a plecat spre ceruri. Godspeed!
Scriind aceste rânduri simt cum revolta, ce o credeam adânc îngropată în mine, iese din nou năvalnic la suprafață. Veșnica întrebare retorică îmi scapă din nou printre buze. De ce? DE CE??? 1 mai trebuia să fie despre bucurie, despre viață, despre un nou început!
Dar 1 mai a fost deturnat și înainte. Sărbătoarea muncii, sau a omului care trudește pe brânci (așa cum și-a dorit internaționala socialistă) fusese altceva la început. Prima zi din mai anunța cu adevărat primăvara și avea puterea de a curăța griul, murdăria, din viață noastră, mai ales când se suprapunea cu sfintele Paști. Dar Paștele este mult mai tânăr decât Festivalul Florilor, pe care romanii îl țineau timp de o săptămână sub patronajul deloc discret al lui Bacchus și Afrodita. Un festival care a fost împrumutat, cândva, din vechilele culte păgâne, dar asta este altă poveste.
1 mai 2020 a fost exact opusul oricărui fel de sărbătoare. Anul trecut, la începutul lunii florilor, ne ascundeam, speriați, în case. Nu mai aveam timp să vedem culorile primăverii, azurul cerului sau roșul aprins al lalelelor. Crispați, respiram sacadat fără să tragem puternic în piept mirosul liliacului sau al caișilor înfloriți. Venise pandemia peste noi!
Ordonanțe peste ordonanțe nu făceau decât să crească anxietatea fiecărui român, care nu știa ce să mai creadă. Eram bombardați cu informații sau zvonuri pentru care pur și simplu nu găseam viteza de interpretare. Ne pregăteam de portul obligatoriu al măștilor faciale (chiar, a trecut un an de când le purtăm!) și de eventualitatea în care rămâneam fără firescul vieții cotidiene. Fără serviciu. Fără mâncare. Fără sărbători sau credință. Fără cei dragi! Același spectru al efemerului, al sfârșitului brusc și dureros, ne-a schimbat pentru totdeauna. Pe mine unul, m-a schimbat cu siguranță.
În mai 2020, nici cursele nu mai erau ce au fost. De fapt, nu mai erau deloc!Indiferent de branșă, motorsportul (ca de altfel o lume întreagă) fusese pus pe PAUSE. Indefinit.
Astăzi este din nou 1 MAI. Un început de primăvară pe care mi-l doresc a fi o reîntoarcere la origini, la bucuria firească a vieții. Fie ca în Noaptea Învierii, lumina primită să ne călăuzească pașii spre normalul la care tânjim atât de mult. Dar să nu uităm niciodată drumul care ne-a purtat până aici.