Editorial | Antal Putinica
În aceste vremuri, este posibil să fie un titlu delicat. Tolstoi nu mai este la modă iar spectrul războiului bate la ușa noastră, cu un pumn greu. Totuși, când mă gândesc la Indy 500 din acest an, este singura rostire incisivă care îmi vine în minte, acaparându-mi gândirea.
Până la urmă și în Indy 500 vorbim despre dinastii, în motorsport. Aristocrații sunt bineștiuți de popor, lupta este una a nobilimii, un război care polarizează însă întreaga societate. Armele se ascut tot anul, se țin pregătite, se scot la lumină cu două săptămâni înainte și apoi se aruncă în războiul din “Memorial Day Weekend”.
Însăși sărbătoarea americană, aleasă în mod tradițional pentru această competiție, este una despre război și victimele sale.
Pacea vine de fiecare dată după confruntarea epică, seculară. Aș avea nevoie de tomuri întregi, scrise mărunt precum schițele și ciornele lui Tolstoi, pentru a pune pe hârtie toate informațiile și dedesubturile Indy 500. Nu știu dacă am timp și spațiu pentru asta. O să mă rezum la cele mai importante.
Eu unul am crescut cu Formula 1. Sportul cu motor american mi-a devenit familiar ceva mai târziu, însă prin intermediul Formulei 1 am aflat despre fenomenul Indy 500 – o întrecere atât de importantă încât europenii au inclus-o într-o coroană absolută a curselor cu motor: Triple Crown. Și nu degeaba a fost pusă alături de Monaco GP și Le Mans 24h!
Era atât de importantă încât în prima decadă a Formulei 1 moderne a făcut parte din campionatul mondial. Multe puncte erau puse în joc astfel încât, dacă te impuneai în Indy 500, puteai obține mai multe decât în 3-4 etape de Grand Prix modeste. Tocmai de aceea erau piloți “europeni” care riscau o deplasare costisitoare și periculoasă, mare consumatoare de timp, în State – special pentru Indy 500.
Timp de 5 ani, a existat o adevărată ofensivă a forțelor britanice asupra Indy 500. Graham Hill, singurul deținător de Triple Crown, a câștigat Indy 500 în ‘66, imediat după Jim Clark, victorios cu un an înainte, în 1965.
Există și o poveste interesantă despre Clark, care a încălcat o tradiție a “Grandiosului Spectacol” de oval: nu a luat pace car-ul! Din 1936, cheile mașinii oficiale (cea care deschide fiecare ediție) sunt oferite câștigătorului. Clark venise pe filiera Lotus-Ford și nu a primit voie din partea sponsorului să plece acasă la volanul modelului Plymouth Sport Fury ce i se cuvenea, dar care aparținea “concurenței”.
Ediția din 1965 a fost oricum una plină de momente contestate. De la plecarea amestecată din grilă și până la abandonul liderului Jackie Stewart, moment în care nu s-a știut exact cui a lăsat victoria. Finalmente trofeul Borg-Warner a rămas “în familie”, un alt scoțian fiind victorios – Jim Clark. Esențială este însă statistica oficială, ce a făcut din monopostul lui Clark, un Lotus 38 motorizat de Ford, primul câștigător de Indy 500 cu motor amplasat spate.
America începea, și ea, să se schimbe.
Valul “european” s-a domolit începând cu anii ‘70, lăsând loc refluxului. Au profitat de retragerea apelor americanii, piloții din CART-ul american (nord și sud-americani deopotrivă) fiind acum cei care veneau în Formula 1 pentru a-și încerca norocul. Iar din lista câștigătorilor de Indy 500 au ieșit la iveală campioni mondiali ai Marelui Circ, precum Mario Andretti, Emerson Fittipaldi și Jacques Villeneuve.
Indy 500 a fost în 2022 o frumoasă acoladă istorică. Una plină de recorduri.
Am început războiul cu parcursul istoric de pole position al lui Scott Dixon: record absolut de viteză medie pe 4 tururi de IMS – 234.046 mph, în traducere 376,66 km/h. WOW! Neozeelandezul a stabilit astfel al doilea cel mai rapid timp al tuturor timpurilor pe “The Brickyard”, performanța din 1996 a lui Arie Luyendyk, de 236.986 mph, rămânând legendară.
Scott Dixon a condus aproape jumătate din Indy 500: 95 de tururi mai exact, ocazie cu care a devenit liderul istoric al acestui capitol statistic – 665 tururi conduse în Indy, cu 21 mai multe decât Al Unser.
Dixon nu a câștigat însă. A făcut-o anul acesta, în prelungiri, Marcus Ericsson, care a devenit astfel al doilea suedez triumfător în Indy 500, după Kenny Brack. La fel cum Jim Clark, în 1965 (acoladă pentru cele scrise mai devreme) devenea al doilea supus al reginei Marii Britanii câștigător pe ovalul din Indianapolis, după Dario Resta în 1916.
Ericsson a devenit al 75-lea câștigător diferit de Indy 500, purtând o cască tribut pentru conaționalul său Ronnie Peterson, “The Super Swede” din Formula 1. Și pentru că acest atribut mediatic a fost deja luat, presa americană i-a spus lui Ericsson “The Sneaky Swede”; însă i-a spus-o cu drag și nu cu dușmănie, cum am crede la o traducere în fugă. Asta pentru că șiretenia lui Marcus este la vedere și nu ascunsă în viclenii meschine.
Sunt multe date statistice legate de numărul 8, numărul mașinii sale. A fost a 8-a victorie Indy 500 cu plecare de pe locul 5 din pluton. Au fost treizeci și 8 de schimbări de lider, al 3-lea total istoric în statistică. Tot pe o mașină cu numărul 8 a câștigat și Louis Meyer în 1936.
Meyer, îl știți, cel de la care ne-a rămas obiceiul laptelui băut de câștigător!
Marcus Ericsson nu va recunoaște niciodată asta (sponsorul său este Huskie Chocolate, sic!) însă sunt sigur că nimic pe lumea asta nu a fost, vreodată, mai dulce ca laptele din sticla primită pe 29 mai 2022, la final de Indy 500. ICE COLD, așa cum a cerut înainte de start. Poate (și subliniez asta) doar premiul record de 3.1 milioane de dolari!
Războiul s-a încheiat! În “Racing Capital of the World” urmează o pace de 344 de zile.