Editorial | Dragos Suciu
Sportul mondial a evoluat ca industrie în ultimii 20 de ani mai mult decât o făcuse în precedenții 80. De la creșterea sumelor de transfer și ale salariilor până la premiile vehiculate și statutul de profesionist pe care îl au marea majoritate a sportivilor în ramurile de bază, banii vehiculați în sport ating cote astronomice.
Părțile bune sunt vizibile și tind să ia ochii publicului larg. UEFA Champions League este cea mai spectaculoasă și urmărită competiție fotbalistică, turneele de Grand Slam propun de fiecare dată meciuri memorabile, iar marii campioni sunt ierarhizați în principal după numărul turneelor câștigate la acest nivel, iar NBA cu programul său extrem de încărcat și cu meciurile în care se marchează de aproape două ori mai mult decât în Euroligă, este punctul central de interes pentru fanii baschetului. Sunt 3 exemple, cele mai reprezentative, pentru că aici se învârt sumele cu cele mai multe zerouri în coadă. Întâmplător sau nu, fotbalul, tenisul și baschetul sunt și cele mai populare sporturi la nivel global, conform studiilor.
Bomba de presă a momentului este înființarea Superligii Europei, o competiție a celor mai mari cluburi, care să înlocuiască UEFA Champions League. UEFA contraatacă și amenință cu excluderea acelor cluburi din toate competițiile desfășurate sub egida sa. Situația pare a fi critică în acest moment, iar miza este constituită de sumele colosale ce se vehiculează. Situația Campionatului Mondial din Qatar, ce ar trebui să pună pe hold competițiile de club în iarna lui 2022, poate să conducă spre un nou punct critic. Nu ar fi o premieră.
Nu cu mult timp în urmă, naționala de baschet a Statelor Unite a fost eliminată de Turcia la Campionatul Mondial. Nimic in neregulă până aici, dar dacă ne uităm la lotul americanilor, observăm că aceștia ar fi putut alinia cel puțin 6-7 echipe mai bune decât cea trimisă la Mondiale. Campionatul Mondial e acea competiție ce ar trebui să dea tonul, să fie substanța, măduva unui sport. În tot acest timp, LeBron James, cel mai mare baschetbalist de la Michael Jordan încoace, se recupera după un sezon intens de NBA (82 de meciuri în sezon+playoff) filmând reclame pentru partenerii săi comerciali.
Tenisul nu este un sport adecvat echipelor naționale, mai ales dacă îl privim ca fiind eminamente individual. Totuși, mândria de a-ți reprezenta țara în raport cu altele a condus la făurirea primei competiții interțări, chiar la începutul secolului trecut. Așa s-a născut Cupa Davis, cu un duel între marile națiuni vorbitoare de limbă engleză, Statele Unite ale Americii și Marea Britanie. Ulterior, tenisul feminin a făcut acest pas sub egida ITF și a înființat Cupa Federației. Povestea României în Cupa Davis se leagă de perioada Năstase-Țiriac și etalează cele 3 finale pierdute contra Statelor Unite. 3 finale însemnând statutul de triplă vicecampioană mondială, într-o perioadă când foarte rar se întâmpla ca vreun jucător de top să nu joace pentru echipa națională.
Aruncăm privirea si spre Fed Cup și suntem izbiți de un vârf care se află la doar doi pași. Semifinala din 2019, pierdută dramatic cu Franța, la Rouen, un meci care s-a decis la mici detalii, în decisivul de la dublu, reprezintă cel mai bun parcurs al naționalei noastre de tenis feminin. Iar acest moment de vârf a venit, așa cum era și firesc, în perioada de apogeu a celei mai mari jucătoare din istoria tenisului românesc, Simona Halep. Preferam acestei formulări pe cea cu “cea mai bună generație a tenisului românesc”, însă recunosc că au apărut dubiile. Meciul cu Italia lasă un gust amar și nu neapărat prin prisma a ceea ce am văzut pe teren, ci prin prisma a ceea ce s-a întâmplat până ca jucătoarele să intre pe teren.
Irina Bara a fost folosită în primul meci desi suprafața nu îi reliefa niciuna dintre calități. Apoi, Mihaela Buzărnescu a fost folosită deși în ultima vreme nu a mai învins aproape pe nimeni. Gabriela Ruse a adus primul punct, însă asta nu a vorbit decât despre lipsa de inspirație din prima zi, iar Mihaela Buzărnescu a definitivat opera weekendului cu încă o înfrângere. Totuși, din postura de analist, nu am simțit niciun moment nevoia să le acuz. Da, rezultatele au fost slabe și jocul pe măsură, asta e vizibil cu ochiul liber. Dar faptul că aceste fete au venit să reprezinte România în detrimentul programului personal vorbește de la sine despre un patriotism din ce în ce mai puțin prezent în rândul multor sportivi.
Obiectiv vorbind, Irina Bara, liderul echipei României din perspectiva clasamentului, ar fi fost opțiunea cu numărul 6 în această confruntare, ceea ce ar însemna o poziție de număr 2 în echipa a treia a României. Restul fetelor sunt în prezent de echipa a 4-a sau mai jos. Cam aici a ajuns dorința de a-ți reprezenta țara, un weekend sau două pe an, într-o competiție care e departe de a fi perfecta, însă chiar și așa rămâne un campionat mondial veritabil.
Este naționalismul o datorie sau o obligație? Poți invoca faptul că țara și federația nu ți-au oferit absolut nimic până când nu ai ajuns sus, iar acum o tratezi cu vizibilă lipsă de interes? Echipa națională nu se refuză sau trebuie să te ducă în situația în care să nu-ți permiți să o refuzi. Globalizarea ucide fundamentul formării popoarelor la începutul secolului anterior, iar ideea de unitate dusă la extrem ucide ceea ce ne oferă unicitate, însăși diferențele. Eu așa știu, niciodată nu trebuie să refuzi să îți reprezinți poporul. M-au învățat Hagi, Năstase, Nadia, Patzaichin și Neagu. Pe ăștia mici cine-i mai învață?