Editorial | Andrei Niculescu
Există pe la noi o vorbă: ”ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să ți se întâmple”. Ba chiar de foarte multe ori s-a dovedit și corectă. Habar n-am dacă se știe și prin Liverpool de ea, poate că da, poate că nu, cert e că unii fani ai ”cormoranilor” începuseră de ceva vreme să-și manifeste un ușor dezgust la adresa proprietarilor echipei antrenate de Jurgen Klopp. Nici dacă exista un curent extins de opinie în favoarea unei schimbări n-am habar, deși la fiecare eșec hashtag-ul ”FSGOUT” era mai mult decât vizibil. La fel de cert e însă că odată pornit la vale bulgărele de nemulțumire, el se poate lesne transforma în ditamai avalanșa. Mai ales că-n fotbal memoria nu prea există.
Liverpool a trecut miercuri seară de Derby County în Cupa Ligii, greu, cumva în stilul ultimelor săptămâni. Klopp a folosit o grămadă de tineri, dar chiar și-așa, emoțiile nu se justifică, căci adversarul era unul de mijlocul clasamentului în al treilea esalon. Noroc cu loteria penalty-urilor de departajare, care a mai ridicat temperatura emoțiilor, căci altfel principalul subiect de discuție al serii rămânea informația pătrunsă la începutul săptămânii în spațiul public cum că FC Liverpool ar fi la vânzare. Un subiect de altfel aprins dezbătut și-n presa britanică, normal aș zice, căci Liverpool n-a fost niciodată un club oarecare, chit că a mai stat și-n umbră în anumite perioade, iar în ultimul timp a devenit unul de-a dreptul greu în peisajul fotbalistic european. Al 4-lea scrie ”Forbes”, după Real Madrid, FC Barcelona și Manchester United, cu o cotă de piață spre 4 miliarde de euro. Iar din acest punct de vedere contribuția proprietarilor, Fenway Sports Goup (FSG), e dincolo de orice dubiu. Și, pe undeva, e justificat și prețul pe care se spune că l-ar cere, între 3 și 4 miliarde, de 10 ori mai mult decât au dat în octombrie 2010.
Încă e prematur să facem supoziții, deși câteva zonuri privind potențiali cumpărători au apărut, mai ales că FSG pedalează acum pe ideea că nu e vorba decât despre o cercetare a pieței. O luare a pulsului cum ar veni. E totuși destul de clar că ideea asta n-a venit săptămâna trecută. Când apelezi la firme precum ”Goldman Sachs” ori ”Morgan Stanley”, așa cum au făcut cei de la FSG (n-au negat informația asta), nu e ca și cum suni la telefon, pe un număr de contact de pe site, și imediat după ce asculți: ”Hello, suntem <<Goldman Sachs>>, cu ce vă putem fi de folos?”, te apuci și spui: ”Hello, sunt John W Henry, am ceva de vânzare, e vorba de Liverpool FC, aș vrea cam 4 miliarde de dolari”, urmând ca, de la celălalt capăt al firului, răspunsul să fie: ”ok, am notat, vă contactăm noi când avem vești”. Dialogul de mai sus e posibil când vinzi o bicicletă, nu un club de fotbal de talia lui Liverpool. E clar că aici e un proces ce a durat suficiente săptămâni și chiar e de mirare că nu a transpirat mai nimic în presă până acum.
Revenind la FSG, unde ițele sunt suficient de complicate, căci printre mulții parteneri-acționari (unul e LeBron James) se regăsește mai nou și un anume ”RedBird Capital Partners” (de fapt miliardarul Gerry Cardinale), adică fix cei ce dețin majoritatea la AC Milan, lucru absolut interzis de UEFA, revenind la FSG deci nu se poate spune că-n acești 10 ani nu s-au ținut de treabă. Evident că ziarele din Anglia își reamintesc acum că au fost și momente când au dat-o-n bară, vezi de exemplu tăierile de salarii din pandemie pentru personal ori tentativa de a mări exagerat prețul biletelor, dar în general strategia a fost cea a unui investitor care vrea să-și scoată banii, dar nu face neapărat o obsesie din asta. Un investitor totuși discret, fără un amestec vizibil și deranjant în zona strict sportivă, dornic de a constri o echipă capabilă să se bată cu conducta de petro-dolari numită Manchester City, cu robinetul de ruble convertibile al lui Abramovic ori cu imensul capital de imagine, generator de beneficii, al celor de la Manchester United, moștenire de la Sir Alex. În plus, în afară de echipă, s-au cheltuit bani destul de mulți pentru ”Anfield”, pentru noua bază de pregătire, pentru zona de imagine, pentru zona de tv. Dar în același timp și un investitor extrem de atent la balanța contabilă, fidel stilulului american de afaceri, complet diferit de cel chinez, controlat de fapt de stat și de partidul comunist, de cel arab sau de cel provenit din cercul de apropiați ai lui Putin, ce au alte interese.
Revenind la erori, e limpede că una dintre ele a fost alinierea la acel proiect fantezist numit Superliga Europeană. Un proiect gândit inițial de americanii ce dețin cluburi în Anglia, îmbrățișat ulterior fără rezerve, ba chiar cu un patos ușor paranoic, de Florentino Perez, în spatele căruia s-au aliniat cei de la Barcelona și Juventus. Dar un proiect de care cei de la Liverpool, ca și aproape toți ceilalți inițiatori (minus cele 3 cluburi amintite) s-au dezis la presiunea suporterilor. Ei bine foarte mulți dintre cei care analizează acum în Anglia pe toate fețele acest proiect de vânzare sunt de părere că eșecul Superligii e principalul motiv. Totul se leagă, evident, de bani.
În momentul ăsta e greu de concurat cu cluburile-stat, ultimul pe listă fiind Newcastle, despre care tocmai a vorbit (coincidență??!) Jurgen Klopp. Mai ales în Anglia, unde acel ”top 6” tinde să devină ”top 7” și va deveni repede ”top 7” dacă Newcastle va prinde Europa și va putea oferi și altceva în afară de bani mulți fotbaliștilor de renume. Ceea ce înseamnă că-n fiecare sezon 3 cluburi din acest ”top 7” vor rămâne departe de izvorul de finanțare numit Champions League. Sper totuși că nu credeți în bazaconia aia rostogolită penibil acum câțiva ani cum că, de fapt, cluburile din Anglia nu-s interesate de Champions League fiindcă sunt suficiente câștigurile ce vin de la Premier League. Superliga europeană exact asta garanta, bani foarte mulți, căci era vorba de un cerc select de cluburi ce învârteau între ele sume colosale. Fără banii ăștia, pare-se că nu prea mai ies calculele prin birourile de la Boston. Momentul ales pentru vânzare e prielnic, căci echipa e în top în momentul de față, iar suma vehiculate pare în regulă, dacă e să ne raportăm la prețul plătit pentru Chelsea.
Acum rămâne de văzut dacă vor exista doritori. Și mai ales de unde vor veni ei, cu ce interese. Întrebarea pe care și-o pun toți acum este: cum ar reacționa fanii lui Liverpool, dacă prea iubitul lor club ar fi cumpărat de un investitor cu o reputație cel puțin la fel de îndoielnică precum a celor ce au preluat pe Newcastle?
Cât despre ideea din deschidere, ”ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se întâmple”, rămâne cum am stabilit. De multe ori e corectă.