Editorial | Antal Putinica
World champIons: alan jones. keke rosberg. nigel manseLL. nelson pIquet. jAcques villeneuve. daMon hill. alain proSt. Într-un cuvânt: WILLIAMS!
Sir Frank Williams, după accidentul ce l-a lăsat paralizat în 1986, a trăit doar pentru Formula 1. A supraviețuit verdictului dat de medici, a supraviețuit durerii pierderii unor prieteni dragi precum Piers Courage și Ayrton Senna, a supraviețuit de unul singur într-o lume a echipelor de uzină. A fost ultimul samaritean, ultimul privat ce își număra fiecare bănuț într-o lume a a sutelor de milioane aruncate în joc de puternicii industriei auto.
Cu Sir Frank Williams se sfârșește o lume întreagă, lumea romantică a Formulei 1.
Născut în plin război mondial, Frank Williams a fost fascinat de mic de cursele auto. A vrut să fie pilot, însă nu asta era menirea lui pe Pământ. A înțeles rapid și a acceptat realitatea fără să se plângă. Însă nu se putea despărți de circuite, în urechi îi bubuiau într-una, chiar și în somn, motoarele de curse. Și a ales, inspirat, să fie dirijor mai degrabă decât solist. Iar prin această alegere ne-a lăsat nouă moștenire o poveste de viață care, la prima vedere, pare firul epic al unei cărți de ficțiune.
Într-o lume modernă definită prin atribute care mi se par că induc non-combatul, nu cred că viața lui Frank Williams poate fi percepută ca fiind adevărată de o tânără generație ce trăiește majoritar în speech-uri motivaționale, fără a-și asuma cu adevărat riscuri majore. Iar viața înseamnă în primul rând exercitarea dreptului de a alege.
Frank Williams era adeptul faptei, nu al vorbei. Rar puteai scoate 2-3 cuvinte din gura lui. Trecutul, în special perioada anilor ’70 – ’80, stă mărturie. Odată hotărât să își facă echipă, nimic nu i-a mai putut sta în cale.
A ignorat zâmbetele superioare ale celor cu bani atunci când folosea telefonul public pentru a comunica cu baza. A început să construiască șasiuri (de fapt asambla piese din diverse surse ale momentului, găsindu-le noi valențe de performanță) într-un vechi atelier de covoare, loc ales pentru că doar atât putea cheltui.
Dar și-a ținut întotdeauna promisiunile.
Așa i-a câștigat de-a lungul timpului pe cei ce i-au devenit parteneri: Piers Courage sau Walter Wolf, Cosworth ori Honda, Patrick Head și mult mai târziu, Toto Wolff. Și nimeni nu a mai avut curajul, vreodată, să îl jignească cu apelativul de “Wanker Williams”.
A avut o repulsie nativă atunci când venea vorba de împrumuturi oferite de bănci. Cel ce pornise în curse cu 80 lire, bani oferiți de mama lui, a preferat să găsească soluții financiare viabile alternative băncilor. Frank Williams a găsit mereu parteneri pentru a trece weekend-ul de GP sau sezonul, după caz. Bernie Ecclestone l-a împrumutat. Prietenii l-au împrumutat. Până și nunta cu Virginia Berry, din 1974, a fost oficializată cu 8 lire date de un prieten.
Pentru ca, în cele din urmă, Frank Williams să aducă petrodolarii arabilor în Formula 1. Astfel, Sir Frank Williams a fost cu adevărat deschizător de drumuri.
Aș fi vrut să asist la o discuție între filigranul de oțel Frank Williams și australianul simplu Alan Jones. Sunt sigur că nu se fereau să spună lucrurilor pe nume de dragul corectitudinii politice, dialogul celor doi rănind până la sânge orice ureche sensibilă a zilelor noastre. Asta cred că a și fost cheia primelor titluri mondiale obținute în 1980, sinceritatea!
Aș fi vrut să fiu pe Jacarepagua, în ’83, când Patrick Head i-a spus fără menajamente lui Keke Rosberg “să urce dra*ului în mașină”, iar Keke i-a răspuns nevinovat: “dar mi-a ars mustața!”. Dialogul a venit după ce team-ul Williams a încercat să realimenteze monopostul finlandezului folosind o improvizație ce avea la bază un butoi de bere. Evident, mașina a luat foc (cu Keke în cockpit) dar a fost recuperată rapid pentru ca Rosberg să termine în cele din urmă cursa pe locul 2, după vedeta locală Piquet. (PS: Rosberg a fost totuși descalificat din acea primă etapă a sezonului).
Aș fi vrut să fiu acolo când a fost desenat monopostul cu 6 roți – 4 pe spate, roți motrice, așadar un concept diferit de Tyrrell-ul P34 al anilor ’70.
Aș fi vrut să fiu lângă Frank Williams de fiecare dată când a pierdut nopțile, arzând acel “midnight oil”, obligat să găsească soluții radicale pentru a rămâne în lupta cu uzinele a căror implicare era din ce în ce mai prezentă. Aș fi vrut să înțeleg unde a găsit puterea de a lupta permanent, de unde a venit acea dârzenie, acea flacără a cărei lumină l-a ajutat să treacă prin cele mai întunecate momente.
Pentru că de numele Williams este pe veci legat cel al lui Ayrton Senna, iar asta doare. L-a durut îngrozitor si pe Ol’ Papa Frank. Magicianul brazilian a pierit la volanul modelului FW16 în a treia etapă a sezonului 1994. Ce s-a întâmplat cu adevărat pe Imola în acea fatidică zi de 1 mai, nu vom ști niciodată.
Acum, probabil, acolo sus, Senna și Williams stau la masă și discută a cui a fost vina. Eu am tras propria mea concluzie acum mult timp: vina i-a aparținut destinului. Același destin care, în 1986, l-a făcut pe Frank Williams să urce la volanul unui Ford Sierra și l-a imobilizat pe viață, deși pasagerul Peter Windsor a scăpat neatins.