Editorial, Editorial Andrei Niculescu

FALIMENTUL ITALIEI ȘI EXEMPLUL MACEDONIEI

Editorial | Andrei Niculescu

Nu eram pregătit să scriu astăzi ceva despre Italia. De fapt, cred că nici italienii nu erau pregătiți să se scrie astăzi atât de mult despre ei. Așteptam cu toții ziua de marți, cu atât de mediatizatul duel dintre ultimele două campioane europene, Italia și Portugalia, pentru a vedea ce și cum, pentru a plânge pe umărul celei care ar fi fost eliminate. N-a mai fost cazul.

Nu vom mai avea Portugalia-Italia, pentru că Italia s-a decis să boicoteze campionatul mondial din Qatar, pesemne ca o formă de protest pentru desemnarea acestei țări ca gazdă a unei asemenea competiții, pentru mutarea turneului final în noiembrie și decembrie și pentru flagrantele încălcări ale drepturilor omului în respectiva regiune. Au zis ”macaronarii” că nu va exista sancțiune mai mare pentru organizatorii acestui Mondial decât absența campioanei europene în exercițiu, care vine la pachet cu absența suporterilor și, implicit, cu lipsa acelui frumos moment când ”azzurrii” din teren și tribune interpretau cu simțire patriotică ”Fratelli d Italia”.

Zic că e bine să mă opresc aici înainte să credeți că am luat-o razna. Evident că paragraful de mai sus e o glumă pe care noi, cu detașarea celor ce au transformat ratarea calficărilor la Mondiale în ceva banal, ne permitem s-o facem. O glumă însă teribil de amară, cu accente tragice pe alocuri, pentru italieni. Cine a fost măcar o dată în Italia știe ce înseamnă fotbalul în acest colț atât de frumos al lumii și înțelege cât sunt italienii de afectați.

În noiembrie observam tot aici cât de scurt poate fi drumul de la ”Bella Italia” la ”Porca Miseria”. Pe-atunci aproape nimeni nu cred că-și punea problema că ”squadra azzurra” va rata, a doua oară la rând, calificarea la un Mondial. Și totuși, iată, s-a întâmplat. A doua oară la rând! 

Italia a ratat calificarea directă într-o grupă cu Elveția, Bulgaria, Irlanda de Nord și Lituania, pierzând apoi cu Macedonia. Măcar la preliminariile pentru Mondialul lui Putin din 2018 italienii au fost grupă cu Spania, care terminat pe primul loc, apoi la baraj au pierdut cu Suedia, care totuși înseamnă altceva, cu tot respectul, decât Macedonia. De Nord, ca să fiu foarte scrupulos. 

Evident că se poate vorbi de ghinion. A existat. Dar să faci din ghinion o circumstanță atenuantă ar fi mers, poate, cu Portugalia. Se poate vorbi și de un exces de încredere, căci pentru italieni parcă nu exista decât meciul cu Portugalia, cel cu Macedonia era doar o formalitate. Un nas ridicat prea sus inclusiv la momentul desemnării orașului Palermo ca gazdă, căci de regulă Italia își joacă partidele importante la Milano sau Roma, eventual la Torino. Când duci echipa la Palermo senzația pe care o transmiți, inclusiv jucătorilor, este că-i doar un antrenament în perspectiva marelui duel cu Cristiano Ronaldo și ai lui. Totul a părut o improvizație la Palermo, inclusiv deciziile lui Mancini, care au culminat cu introducerea lui Chiellini spre final, ca să forțeze atacul.

Mai degrabă se naște o întrebare: care este adevărata față a Italiei, cea care a câștigat Europeanul sau cea care a ratat de două ori la rând calificarea la Mondial? La Euro, în faza decisivă a competiției, Italia a trecut de Belgia, de Spania și de Anglia, arătând că forța unui grup și starea de spirit pot fi elemente decisive în dueluri cu echipe ceva mai bine cotate. Apoi, după Euro, Italia n-a mai fost în stare să bată Bulgaria, Elveția (de două ori), Irlanda de Nord și Macedonia. Și cum memoria în fotbal știm că nu există, brusc ne-am adus aminte că Italia, de la splendida echipă din 2006, n-a mai putut depăși faza grupelor în 2010 și 2014 (măcar s-a calificat), că la Europene a prins mai degrabă accidental finala din 2012. unde a fost demolată de Spania, iar în 2016 a ieșit în ”sferturi”, că la nivelul echipelor de club ultima performanță notabilă a fost în 2010, cu un Inter însă ce era peste măsură de internațional, că Serie A a crescut enorm în ultimii ani, dar foarte mult pe seama fotbaliștilor străini și că, de la retragerea lui Totti încoace, Italia n-a mai dat un superstar despre care să spui fără teamă: ”are loc la orice echipă de pe mapamond”. Azi, în afara lui Verratti, pe care-l poți plasa fără teamă în ”11”-le ideal și la City și la Liverpool și la Bayern și la Real Madrid sau Barcelona, alt exemplu nu mai există. Când simbolurile echipei sunt Chiellini și Bonucci alte comentarii sunt de prisos. Mai degrabă Italia și-a depășit condiția la Euro. 

ȘI TOTUȘI MACEDONIA

E limpede că există tentația acum de a vorbi despre Macedonia. Pe care am învins-o la București și care nu ne-a învins la Skopje. Dar care a învins Islanda, iar noi n-am fost în stare. Care a bătut în Germania, unde noi nici nu ne-am pus problema că am putea. Și care a fost la Euro, să nu uităm asta. Și să nu uităm nici că Macedonia a avut echipa de tineret calificată la Europeanul de tineret din 2017. Selecționerul de azi, Blagoja Milevski era atunci pe bancă, starurile de azi, Bardhi și Elmas, erau în teren, alături de alții. Atunci, Macedonia a luat 5 goluri de la Spania, 4 de la Portugalia și două de la Serbia, făcând un singur punct. Important, căci pentru ei era o premieră acea prezență la un turneu final. De ce ei au putut și noi nu? E o întrebare la care deja am obosit să mai caut răspuns. 

Veți spune, poate, că încă n-au realizat nimic. Și că, probabil, Portugalia îi va învinge, ba chiar e foarte posibil să le dea cu terenul în cap. Corect, dar între a pierde un baraj și a nu fi la baraj mie mi se pare că totuși e o diferență.

Previous ArticleNext Article

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *